Vei fi doar a mea

24. Nu acesta este sfârșitul.

         Sorb cafeaua, lăsând razele de soare să-mi mângâie chipul cât timp citesc cursul. Am decis să merg mai departe și să-mi văd de viața mea, înghețând orice sentiment am avut pentru el vreodată. Așa a făcut și el.

         — Emma, ce faci singură aici? întreabă Oana în timp ce se așază lângă mine.

         — Citeam un curs, ce s-a întâmplat? întreb la rându-mi când îi observ chipul cu o expresie îngrijorată.

         — Nimic, voiam să văd cum te simți, spune, iar eu înțeleg imediat aluzia ei.

         — Nu-mi pasă, zic privindu-i mirarea, privește în jur apoi se dă mai aproape de mine, scanându-mă.

          — Mie-mi poți spune adevărul, Em, spune pe un ton compătimitor, iar eu îmi dau ochii peste cap.

          — Uite ce e, Oana, hai să lămurim un lucru. Eu nu sufăr după nimeni așa că încetează să mă tratezi de parcă aș fi o victimă, spun pe un ton hotărât, privind-o cum își arcuiește o sprânceană.

          — Bine, continuă să ai atitudinea asta și să ascunzi ce simți cu adevărat, spune supărată, apoi își ia geanta și pleacă.

          Oftez nervoasă, apoi închid prea dur mapa din fața mea, făcând câteva foi să fugă spre libertate. Mă întind rapid după ele, dar îmi scapă una printre degete, fiind favorizată de vânt.

          — Grozav, fix asta lipsea! zic nervoasă, alergând după ea.

          Reușesc s-o prind după multe minute, apoi răsuflu ușurată. Îmi ridic privirea, după ce mă opresc din admirat succesul pe care l-am avut și observ figura Alexandrei. Înjur în gând, sperând să nu fie și el cu ea, urmând să mă dau câțiva pași în spate pentru a mă face nevăzută cât mai curând posibil. Mă izbesc de cineva, îl aud cum murmură o înjurătură, apoi privesc paharul de pe jos în care ar fi trebuit să fie cafea.

          — Îmi pare atât de..., zic, în timp ce mă întorc, dar mă opresc la jumătatea propoziției. Un nod mi se pune în gât, împiedicându-mă să vorbesc.

          Îl privesc total luată prin surprindere, iar el face același lucru. Își privește mâna plină cu cafea, apoi o scutură, fiind nervos.

          — Tu chiar trebuie să înveți să te uiți pe unde mergi, zice amuzându-mă, dar prefer să nu arăt asta.

          — Iar tu trebuie să înveți să nu mai apari așa în calea mea, zic, iar el își arcuiește o sprânceană.

          — Mai bine continuă ce voiai să zici ca să pot pleca, zice, apoi mă scanează atent cu ochii săi.

          — Nu voiam să zic nimic, ești liber să-ți continui drumul, zic apoi vreau să plec, dar îl aud oftând și mă opresc.

          Se întoarce spre mine, apoi vine mai aproape, arătându-mi geaca lui de piele pătată cu cafea. Mă încrunt, apoi îmi dau ochii peste cap.

          — Asta să speram că nu va lăsa urme, spune, iar eu pufnesc.

         Îmi ridic și eu brațul, arătând la rându-mi pata de cafea de pe jacheta.

          — Ai dreptate, să sperăm, spun, iar el mă privește atent, apoi pufnește.

          — Nu-ți înțeleg atitudinea, realizezi că este vina ta, nu? spune, amuzându-mă și enervându-mă în același timp.