Vei fi doar a mea

27. Acum ce nu-ți mai convine?

           Fiecare secundă din ziua aceea mi se derulează în fața ochilor, acaparând total mintea mea. El a pus stăpânire total asupra subconștientului meu, fiecare lucru mărunt mă face să-mi amintesc tot. Peretele din fața mea s-a transformat într-un televizor ce redă amintirile din capul meu, iar eu rămân blocată pe scaun privind parcă comandată imaginile. 

           — Hei, Emma! Emma! spune Oana apoi mă ciupește pentru a mă trezi din hipnoză.

          — Ah! Ce naiba, Oana? zic, apoi îmi frec brațul, privind-o nervoasă.

          — Bun venit printre noi! Ce ai pățit? întreabă, iar eu îmi rotesc ochii.

          — Nu-ți da ochii peste cap, răspunde-mi! zice exasperată, apoi se așază pe canapeaua din fața mea.

           — Mă gândeam și eu, nu are omul voie să mai cadă pe gânduri? întreb în timp ce mă ridic să-mi pun un pahar de apă.

            Mă urmărește până în bucătărie, lipindu-se de unul dintre pereți când ajunge în raza mea vizuală. Își încrucișează mâinile la piept, judecându-mă din priviri. Încerc să o ignor, dar pufnește, făcându-mă s-o privesc.

           — La ce te gândeai? întreabă, dar eu aleg să nu-i răspunde ci doar să beau apa din pahar. Dumnezeule! zice nervoasă, apoi pleacă aruncându-și mâinile pe lângă corp într-un mod dramatic, amuzându-mă. 

           Îmi dau voie să râd când văd că a dispărut din cameră, oprindu-mă când merg înapoi în sufragerie. Îmi aruncă o privire de criminală, iar eu mă abțin să nu zâmbesc. Aud bipăitul telefonului meu, iar când întâlnesc privirea diabolică a Oanei, mă grăbesc să-l iau înaintea ei. Îl apuc rapid de pe masă, apoi mă dau câțiva pași mai spate când o văd venind spre mine.

           — Calmează-te! zic amuzată, iar ea începe să râdă.

           — Uite în ce stadiu mă aduci! spune, iar eu ridic o sprânceană. Asta e noua ei modalitate de șantaj?

          — Oana, nu cred că e vorba doar despre mine. Ce se întâmplă? întreb, iar oftează, aruncându-se pe canapea. 

         Mă așez lângă ea, privind-o cu atenție în timp ce ea își analizează oja de pe unghii. Mă încrunt, dar aleg să tac și să n-o presez. Știu că îmi va povesti după ce asimilează mai bine informația din mintea ei, dar până atunci Oanei îi trebuie spațiu și liniște. Aștept răbdătoare până când o aud iarăși oftând. Își ridică privirea, lăsând verdele ochilor ei la vedere.

          — Ai dreptate, Em. Nu-i doar despre tine, dar mi-ar plăcea să-mi spui ce se întâmplă pentru a-mi lua gândul, zice sinceră.

         Îi cuprind mâna, făcând-o atentă la mine, apoi îmi dreg vocea.

          — Spune-mi și promit că-ți spun și eu, zic, iar ochii ei se luminează.

          — E vorba de Laur, nu mai e la fel, știi? spune, iar eu o privesc derutată.

          — Cum adică? Ce a făcut? Îl ucid! zic vrând să mă ridic, dar mă strânge de mână pentru a mă opri.

          — Nu a făcut nimic, asta e problema. Nu mai face nimic, nu-și mai dă interesul, spune pe o voce tristă, iar eu o iau în brațe.

          — Hei... va fi bine, iar dacă nu va fi, voi face eu să fie, rostesc, iar Oana începe să plângă. 

         Mă strânge atât de tare încât aproape mă sufoc, dar tac și o las să se descarce. Îi văd imaginea lui Laur în fața ochilor și privirea mi se întunecă. Nu poate scăpa așa, n-o poate răni pe Oana și să plece. Nu-i permit să facă asta. Se liniștește și se desprinde din îmbrățișare, iar eu mă duc să-i aduc șervețele și un pahar de apă. I-le dau și o privesc cum își șterge lacrimile, în gândul meu fiind doar modalități de tortură pentru Laurențiu. Aud soneria și mă grăbesc să deschid. Îi văd, dar îmi fixez privirea pe Laur. Îmi îngustez ochii, sfredelindu-l cu privirea, iar el când observă se încruntă fiind confuz.