Vei fi doar a mea

50. Sunt sigură că minți.

- după câteva luni -

          Expir ușurată când observ că ploile au încetat, soarele se arată, aproape orbindu-mă cu lumina lui. Vara a venit, dar primăvara încă refuză să-și ia vremea specifică cu ea chiar dacă este deja luna a doua din vară.

          Doar o săptămână ne mai desparte de ceremonia de absolvire și nu pot să cred că am ajuns până aici. Nu pot uita fericirea de pe chipul lui Adrian, de pe chipul Oanei când am văzut că toți am trecut examenul de licență.

          Totul a fost perfect în lunile acestea, n-a existat o zi în care să nu fie fericire, iar Adrian a încetat să mai bea atât de mult. S-a schimbat mult în bine în această perioadă și nu pot decât să mă bucur. M-a făcut să trăiesc fiecare zi de parcă ar fi fost ultima, mi-a umplut inima cu o mulțime de amintiri frumoase și nu știu cum îi voi putea mulțumi vreodată. El a fost zidul meu de susținere în toate perioadele pline de stres, a fost lângă mine în fiecare secundă, zicând că nu vrea să piardă niciun minut fără mine.

          Îmi întorc privirea de la geam spre Adrian care gătește prânzul. A petrecut atât de mult timp aici încât se simte de parcă el chiar locuiește aici. Oricum și dacă n-ar fi aici ar fi ca și cum este. Tot dormitorul meu e plin cu poze ori cu noi doi, ori cu tot grupul.

         Sau când un tricou de-al lui se mai rătăcește prin casă și eu îl găsesc, este de parcă ar fi în fața mea. De parcă a plănuit asta, ca și cum a plănuit ca în fiecare clipă să-mi aduc aminte de el. Poate dacă ar fi fost alt bărbat m-aș fi simțit deranjată, dar el e Adrian, iar căldura asta din partea lui este o evoluție pe care n-ai vrea s-o alungi. De fapt, nici măcar n-ai putea.

          — Emma, haide să mâncăm, rostește după ce așază farfuriile pe masă.

          Dau aprobator din cap, așezându-mă pe scaunul din fața lui. Privesc farfuria care arată între comestibil și toxic și zâmbesc ca să nu se simtă prost. Nu pot să-l judec, nici măcar eu nu mă descurc foarte bine în bucătărie. Ochii lui aproape-mi cerșesc aprobarea, iar eu n-am ce face decât să iau măcar o înghițitură din ce se află în fața mea. Mestec, încercând să nu arăt că simt un gust ciudat printr-un zâmbet fals, dar el oftează.

          — Nu-ți place, spune, apoi se ridică. Dă-mi asta, nu este nevoie să mănânci de dragul meu, nu vreau să-ți fie rău, continuă, dar eu îi blochez mâna înainte să apuce farfuria.

          Ochii lui mă privesc plini de curiozitate cât timp eu mă chinui să înghit chestia pe care a gătit-o. Nu e atât de rău dacă mesteci mai mult.

          — O voi mânca, nu fii nesimțit să-mi iei farfuria din față! rostesc sub privirile lui pline de neîncredere.

          — Nu te prosti, Em. Dă-mi-o, insistă, iar eu pufnesc nervoasă.

          — Adrian! spun pe un ton ridicat, iar el pufnește.

          Îl văd că s-a enervat și îmi îndes în gură tot ce a mai rămas în farfurie. Explozia de gusturi din gura mea îmi creează un disconfort, dar s-a meritat. Fața lui de milioane când vede farfuria goală, a meritat tot chinul. Mă abțin să nu râd când îl văd că se încruntă, aproape înecându-mă.

          — Ce o să mă fac cu tine? întreabă, iar eu ridic umerii.

          Pufnește amuzat, urmând să mă înconjoare cu brațele sale. Simt cum buzele lui fac contact cu fruntea mea și-mi închid pleoapele.

          — Te iubesc atât de mult, spune să aud doar eu și zâmbesc.

          — Și eu te iubesc! răspund după ce înghit mâncarea, iar el zâmbește. Acum, dă-mi un pahar cu apă, te rog!