Vei fi doar a mea

22. Ce vrei de la mine până la urmă?

          Privesc oglinda ce se afla în fața mea și care-mi reflecta chipul nestingherită. Oftez și îmi îndrept atenția spre ceasul de pe perete. Aș mai putea sta o zi acasă, îmi zic, dar ar fi prostesc. Într-o zi tot va trebui să mă duc la facultate, iar acea zi este astăzi. Hotărâtă, îmi apuc geanta și merg spre mașină. Poate a fost o greșeală să-l sărut pe Adrian, dar nu pot sta închisă în casă o veșnicie.

          Merg cât de încet pot pentru a evita să mă văd cu grupul, n-aș putea rezista milioanelor de întrebări. Parchez, apoi cobor și privesc în jurul meu. Campusul era gol. Expir ușurată, apoi merg spre sala de curs. 

          Intru pe ușa sălii și imediat fac contact vizual cu Oana, apoi cu Cătălina. Privirile lor surprinse nu-mi dau o senzație plăcută, dar aleg să trec peste. Fac un pas în față, dar când aud ușa din spatele meu mă opresc, așteptând să aud vocea profesorului care-mi spune să mă așez odată, dar nu. O privesc pe Oana, iar ochii ei îmi spun exact cine se află în spatele meu. Îl aud cum pășește spre mine și-mi pierd ușor controlul. Privesc colegii ce se uitau și oftez. Trebuie să opresc asta. Mă întorc rapid pentru a-i spune să înceteze, dar mă lovesc de el, urmând să cad dacă n-ar fi fost brațele lui să mă țină. Mă privește pătrunzător cu ochii săi și-mi pierd răsuflarea. Ușa se deschide din nou, trezindu-mă din transă. Profesorul total mirat intră în sală, în timp ce eu mă îndepărtez cât de repede pot de Adrian. Mă așez lângă Oana, încercând să-mi recapăt ritmul normal al bătăilor inimii.

         — Ce a fost asta, Emma? Te simți bine? întreabă Oana, iar eu pot da doar aprobator din cap.

          Alege să păstreze tăcerea și să nu mă preseze, habar n-are cât i-aș mulțumi pentru asta dacă aș putea scoate măcar un cuvânt pe gură. Mă concentrez doar pe profesor care a ales să nu facă niciun comentariu la ce tocmai a văzut și să treacă la lecția pentru astăzi. 

            Ar fi fost minunat dacă cursul nu s-ar fi terminat, privesc în jur cum toți pleacă, dar eu am rămas paralizată. Nu vreau să plec, nu vreau să vorbesc cu el, nu vreau să lămuresc nimic. Îl privesc cum se ridică și-și caută țigările, apoi se întoarce și mă privește atent. Îmi strâng tot ce era al meu de pe masă, apoi îmi apuc geanta și ies din sală înainte să-i vină ideea să se îndrepte spre mine. 

          O caut din priviri pe Oana, iar când o găsesc, respir ușurată. Merg spre ea, dar privirea ei îngrijorată nu mă ajută. 

          — OK, Emma, chestia asta mă îngrijorează. Întâi, nu dăm de tine zile în șir, iar acum când te vedem te comporți ciudat. Ce naiba se întâmplă cu tine? spune Oana vizibil iritată de comportamentul meu.

          — Oana, nu e nimic, stai liniștită, spun, privind în jur, dar ea mă apucă de braț.

           — Nu-mi spune că nu este nimic! Te comporți așa de când am plecat din excursie. Mă îngrijorezi, Emma, zice și pot observa din privirea ei că nu minte.

          — Hai să mergem să mâncăm ceva, zic dintr-o dată, surprinzând-o.

         — Bine, dar îmi vei spune tot, spune apoi se îndreaptă spre mașina mea.

          Drumul spre primul restaurant este complet silențios. Pot observa pe chipul Oanei că se abține din a face vreun comentariu. Coborâm în fața restaurantului, iar ea merge într-un ritm alert spre prima masă pe care o vede liberă. Ne așezăm, iar după ce ospătarul ne dă meniurile pot vedea nerăbdarea Oanei.

          — Oana, liniștește-te, spun, iar privirea ei mă ucide pentru un moment.

          — Spune-mi, Emma, ce se întâmplă? întreabă, iar eu oftez. Nu vreau să vorbesc despre asta, dar ei trebuie să-i spun.