Vei fi doar a mea

26. Nimic nu e ușor.

         — Emma! o aud pe Oana și mă trezesc din transă.

          O privesc nedumerită, iar ea îmi face semn spre profesorul ce tocmai își strângea lucrurile.  Dau din cap că am înțeles, apoi mă ridic, începând să-mi aranjez materialele în geantă. Îmi ridic privirea, căutându-l prin toată sala. Mă încrunt când nu reușesc să-l observ, dar apoi îl zăresc în colțul camerei rânjind la mine. Încep să zâmbesc, dar mă opresc când o observ pe Oana că mă analizează. Se uită și ea în colț, dar Adrian plecase. Se întoarce spre mine, fiind total confuză, dar aleg să ignor până când mă va întreba ceva.

          — Nu vrei să-mi spui și mie ce se întâmplă? întreabă, iar eu o privesc cu o expresie nevinovată.

          — Ce să se întâmple? spun detașată, apoi îmi așez geanta pe umăr.

         — O, haide! De când zâmbește prietena mea cea mai bună fără motiv? continuă să mă interogheze, dar eu aleg să mă prefac că n-am auzit.

          Ieșim în curtea facultății, mergând la locul nostru. În mod normal m-aș fi plâns că va fi și Adrian, dar acum tac, iar Oana observă asta. Își arcuiește sprânceana, apoi chipul i se luminează subit. Laurențiu apare lângă noi, iar Oana îl privește ciudat. O privește pe ea, apoi se uită la mine, urmând să se uite din nou la ea, dar de data asta mirat. Încerc să-mi dau seama ce tocmai s-a întâmplat, dar nu reușesc, iar Adrian apare lângă mine. 

         — Ce faceți? întreabă, dar mă privește doar pe mine. Îl privesc amuzată, apoi îmi îndrept atenția spre Oana.

         — Adrian, noi suntem aici, spune Oana, atrăgându-i atenția. 

         — Da, știu, zice iritat, apoi își scoate pachetul de țigări.

         — Nu fumezi lângă mine, îi zic pe un ton autoritar, iar el mă privește surprins.

         Își bagă pachetul de țigări înapoi în geacă, apoi mă privește așteptând o remarcă, dar m-a lăsat fără cuvinte. Analizez fiecare parte a albastrului din ochii lui, pierzându-mă cu fiecare minut. Ar trebui să mă opresc, dar e ca o hipnoză, iar singurul care mă poate trezi este el. Rupe contactul vizual, iar eu rămân nemișcată pentru câteva momente. Îmi îndrept privirea spre ceilalți care ne priveau atenți, apoi oftez.

          — Eu trebuie să plec, spun apoi mă îndepărtez fără să aștept un răspuns.

           Mă îndrept țintă spre sala de curs pe care o știam liberă, gândindu-mă intens la ce s-a întâmplat. N-a fost niciodată așa, tot ce a existat vreodată între noi s-a amplificat, devenind imposibil de ignorat. Intru pe ușa sălii, urmând să-mi arunc geanta pe una dintre bănci. Mă așez scoțându-mi telefonul din geanta. Văd apelul pierdut de la Oana și oftez. Închid telefonul, punându-l pe masă. Nu trebuia să plec, probabil totul e evident acum. Fix ce-mi lipsea! Îmi pun mâinile pe chip, suspinând zgomotos.

           — Știam că vei fi aici, spune după ce intră în încăpere. Ce ai pățit? îl aud întrebând, dar aleg să tac.

           Îmi înlătură mâinile de pe față, privindu-mă îngrijorat. Mă privește intens, apoi face înconjurul mesei, ajungând în dreptul scaunului meu. Se pune pe vine, urmând să mă întoarcă cu fața spre el și să-mi cuprindă mâinile într-ale sale.

          — Hei, n-ai de ce să te stresezi. Și ce dacă vor vorbi? De ce ar trebui să ne pese nouă? zice parcă citind exact ce se află în mintea mea.

          — E ușor pentru tine să spui asta, spun, încercând să-mi trag mâinile, dar nu mă lasă.

          — Nu, nu este. Când e vorba de tine nimic nu e ușor, zice privindu-mă în ochi pentru a-mi arăta că este sincer.