Vei fi doar a mea

15. Lasă-mă în pace.

         Rămân blocată pe holul facultății gândindu-mă serios dacă ar trebui să vorbesc cu el sau nu, dar până la urmă ce ar mai fi de vorbit? M-a păcălit, jos pălăria pentru el.  M-a făcut să cred că este altfel, m-a făcut să-l plac crezând că este cu totul altă persoană decât știam eu, dar m-am înșelat. Privește în direcția mea vrând să vină spre mine, dar plec înainte să ajungă. Nu vreau să vorbesc cu el.

            Merg într-o sală liberă de curs și mă așez într-una din bănci, urmând să-mi scot telefonul. Mă uit pe Instagram, uitându-mă în bară la mesajele ce-mi sunt trimise de Oana și Adrian, nu vreau să discut cu nimeni.

              Îmi scot caietul cu notițe și mă apuc să repet câte ceva, dar ușa se deschide, iar Adrian intră. Mă enervează atât de tare că știe unde să mă găsească. Îmi dau ochii peste cap și încep să citesc din nou din caiet. Rămâne tăcut spre surprinderea mea. Se așază în fața băncii și mă privește, enervându-mă.

            — Ce mai vrei, Adrian? întreb deja exasperată ridicând ochii din caiet și uitându-mă direct în ochii săi.

             — Ce e cu tine? întreabă, iar eu pufnesc nervoasă ridicându-mă din bancă. Privesc pe geam evitând să răspund.

             — Emma? întreabă venind mai aproape de mine, făcându-mi inima să bată puțin mai repede. Asta e ceva nou.

             Mă întorc cu fața la el încercând să-l ucid cu privirea, dar nu-mi iese și pufnesc din nou. Mă privește confuz, încruntându-se și arătându-și cutele frunții. Mă apropii mai mult de fața lui, fețele noastre fiind foarte apropiate acum, la un pas de sărut, dar rămânem doar la privitul unul celuilalt.

              — Lasă-mă în pace, Adrian, șoptesc apoi plec din sala de curs.

             Evit să le răspund la mesaje chiar și după ce mi s-au terminat toate cursurile. Azi va fi o zi în care voi fi doar eu cu mine. Urc în mașină și pornesc spre casă cu o viteză prea mică decât ar trebui, dar nu mă deranjează. Străzile sunt libere și ajung destul de rapid acasă. 

              Cobor din mașină urmând să merg spre ușă cu un sentiment ciudat înăuntrul meu. Mă așteptam să fie aici, să mă aștepte și să vadă ce s-a întâmplat. Mă așteptam să vină iar pe capul meu și să insiste până când ne vom împăca, dar nu este aici. Intru în casă și  închid ușa în urma mea. Ascult liniștea ce predomina în încăpere și oftez. Aud telefonul ce sună și privesc numele Oanei ce apare pe ecran, urmând să răspund.

              — Da, Oana? 

            — Hei, mâine vii la întâlnirea grupului că vreau să vă spun o idee și chiar m-am gândit la tot și m-am chinuit să fie bine, spune, iar eu mă încrunt.

           — Sigur, dar ce idee? întreb curioasă.

          — Vei afla mâine! Să fii acolo, Emma, te rog, spune apoi îmi închide telefonul.

         Privesc pierdută telefonul apoi atenția îmi este distrasă de bătăile ce se aud în ușă, merg grăbită să deschid, iar în fața mea apare Adrian. Stă drept în fața mea privindu-mi atent trăsăturile feței apoi își drege glasul și-și pleacă capul.

         — Emma, chiar nu înțeleg de ce te comporți așa cu mine, n-am făcut nimic ce te-ar putea deranja. Este vorba de seara aceea de la bar? Te dezgust pentru că m-am bătut cu ăla? Spune-mi, Emma..., spune, iar eu oftez.

         — Adrian, tu chiar nu realizezi? Nu e vorba de niciun bar, e vorba de lista ta stupidă! Întotdeauna a fost despre ea! spun frustrată privind cum ochii lui se măresc apoi se încruntă privindu-mă intens cu ochii săi albaștri.

        — Despre ce vorbești? Ce listă? întreabă vizibil confuz, dar eu pufnesc nervoasă.

       — Nu vreau să te mai văd, spun închizându-i ușa în față.

       Oftez îndepărtându-mă de ușă, mergând direct în camera mea. Mă așez în pat apoi toate momentele cu el îmi reapar în minte și pufnesc nervoasă. Nu are ce căuta în capul meu! Nu e normal să fie acolo, nu e nimic cum ar trebui să fie. El e o altă dovadă că oamenii sunt înșelători și falși, mulți dintre ei stând lângă tine doar cu un interes. Nu merit să fiu recunoscută doar ca pe un nume de pe o listă idioată. Nu merit asta, îmi repet în gând de mai multe ori apoi oftez din nou. Dar este doar vina mea, patru ani de zile m-am ferit de el pentru că știam că așa va fi, că asta își dorește de la mine, dar eu n-am ce căuta pe lista lui, nu s-a întâmplat nimic între noi. Și totuși m-a rănit când credeam că este un om de care nu-mi pasă absolut deloc, el a reușit să mă rănească.

           Mă ridic nervoasă pe mine din pat, mergând lângă fereastră. Am sperat că voi adormi și totul va trece, dar nu pot. Oricât de mult m-aș chinui să mă gândesc la altceva, nu pot. Îmi amintesc fiecare cuvânt, fiecare privire și îmi dau seama cât de idioată am putut fi. Cât de ignorantă să fiu să ascult ce-mi spune el și să-l cred când știam reputația lui. Și poate nu mi-ar fi păsat, dar faptul că am sperat că el chiar s-a schimbat mă macină. Mă enervez pe mine pentru că știam că așa va fi, mă enervez pe mine că i-am privit ochii albaștri cu încredere, mă enervez pe mine că mi-a păsat, mă enervez pe mine că mi-am permis să sper că poate fi un om mai bun. 

         Privesc atentă strada slab luminată de felinar și observ mașina aia imediat, aș recunoaște-o dintr-o mie de alte mașini, dar nu cobor. N-am să mă duc la el chiar dacă mă roade curiozitatea să aflu de ce n-a plecat. Prefer să rămân neștiutoare. Îl văd sprijinit de capotă, fumând și oftez. Își ridică privirea și plec rapid de lângă fereastră în speranța că nu m-a observat. Încerc să observ dacă încă se uită spre geamul meu, dar apoi aud claxonul lui care mă trezește din starea de concentrare în care intrasem. Mă apropii de geam, privindu-l cum vine mai aproape de fereastra mea. Îmi face semn să deschid geamul, iar eu dau dezaprobator din cap, dar el insistă. Deschid fereastra, apoi îl privesc, așteptând să aud ce își dorește.

           — Vreau doar să mă asculți, Emma, nu-ți cer mai mult, spune pe un ton rugător, iar eu îmi dau ochii peste cap.

        — Te-am mai ascultat o dată, nu-i așa? Ți-am zis, Adrian, nu pierde șansa asta.

      — Vino să discutăm, Emma, te rog. Chiar nu știu ce ai vrut să zici cu lista, nu știu despre ce vorbești și îți jur că n-am făcut nimic care te-ar putea răni vreodată, spune, iar eu oftez.

       — Noi doi nu avem ce discuta, pleacă! îi spun apoi închid geamul, îndepărtându-mă de fereastră.

        Aud motorul mașinii după câteva minute, apoi văd lumina farurilor lui ce se imprimă de pereții mei, dar închid ochii, așteptând să se îndepărteze.

Cam atât a fost şi acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

Îmi cer iertare pentru pauza neanunțată, dar am avut foarte mult treabă şi am încercat pe cât de mult posibil să mă împart la ambele cărți. Capitolele vor reveni, iar în fiecare sâmbătă va apărea unul nou.

1264 de cuvinte!

Pe data viitoare dragii mei!