Vei fi doar a mea

51. Pentru că e interzis.

          Ajung din nou în fața lui Adrian care, probabil, este sătul să-mi audă comanda de minim trei ori pe zi. De când am aflat că este angajat la Starbucks, am venit în fiecare zi. Nu puteam să ratez ocazia să-l văd pentru prima oară într-o asemenea postură. Într-un loc unde nu poate fi ironic sau arogant, ci doar amabil. Se vede pe chipul său că se simte torturat, dar asta este. Asta înseamnă să fii adult.

          — Ca de obicei? întreabă obosit, iar eu dau din cap aprobator cât timp pe chipul meu se află un zâmbet imens.

          — Când ai pauza? îl întreb, iar el oftează, uitându-se spre ceas.

         — În cinci minute.

         — Perfect! Te aștept la masa, spun apoi îi dau banii.

         Apuc băutura, urmând să merg să mă așez la una dintre mese. Îl privesc de la distanță cum servește pe toată lumea și zâmbesc. În sfârșit este în totalitate serios, ar trebui să notez într-un calendar ziua asta! Ziua în care Adrian s-a maturizat complet. Observ ceasul și-mi dau seama că au trecut cinci minute, dar nici nu trebuie să-l anunț că aproape că aruncă șorțul de pe el și vine lângă mine. Îl privesc amuzată, iar el îmi aruncă o privire ucigătoare.

          — Te distrezi de minune, așa-i? constată, iar eu îl aprob cu un zâmbet larg.

         — Nu voi mai găsi asemenea divertisment nicăieri! Fața ta când te enervează câte un client e legendară! mărturisesc, iar el mă privește amuzat. O să-i mulțumesc lui Laurențiu pentru asta toată viața!

          — Nu pot să cred ce aud... mă simt trădat! se victimizează, iar eu oftez, luând câteva înghițituri din cafeaua preparată chiar de dragul de el.

          — Se numește karma, iubitul meu.

          — De când mă alinți tu pe mine?

         — De când văd șorțul ăla frumos pe tine! îl ironizez, iar el pufnește.

         Oftez, aplecându-mă spre el pentru a-i putea cuprinde chipul cu mâinile mele. Ochii lui se luminează, iar asta ne ridică starea de spirit amândurora.

        — Știi că nu le zic ca să te rănesc, nu? mă asigur, iar el oftează.

        — Doamne, Emma! Crezi că nu știu că n-ai vrea să mă rănești niciodată? răspunde, iar un zâmbet se așterne pe fața mea.  

         Mă bucur atât de mult că știe asta.  

        — Când termini tura?

        — În jumătate de oră, de ce?

        — Cum de ce? N-ai spus că mergem la tine să te ajut cu curățenia?

        Pot vedea pe chipul său că a uitat complet ce a zis acum câteva zile.  De când lucrează este pierdut total, încă nu s-a acomodat cu noul lui stil de viață, dar nu-l grăbesc și nu-l judec. Probabil că așa este normal. Sincer, nu l-aș fi văzut pe Adrian lucrând decât ca procuror. Nici acum nu înțeleg de ce i s-a alăturat lui Laur și s-a angajat, iar motivele pe care mi le-au spus ambii sunt banale și nu l-ar fi făcut niciodată pe Adrian să se angajeze, dar n-am investigat. Nu vreau să par paranoică. Adrian poate fi un om normal care să nu aibă motive ascunse pentru care face anumit lucru ieșit din comun, îmi repet încontinuu și a devenit deja credibil.

        — Mă aștepți aici, trebuie să mă întorc la muncă și mergem împreună după, bine? rostește, iar îl aprob.

         Îmi sărută creștetul capului, urmând să se întoarcă la treabă. Îmi apuc telefonul plictisită, privind cum toată lumea este extaziată de ceremonia ce va veni. Nu voi fi ipocrită, și eu am fost entuziasmată. Mi-am cumpărat rochia deja cu luni în urmă, dar acum vreau să opresc timpul în loc. Suspin, atrăgându-i atenția. Deși își împarte atenția cu clienții, tot pe mine mă privește apoi. Îi fac semn că totul este bine, iar el dă din cap aprobator. Poate ceilalți ne-ar crede nebuni, dar ei nu știu. Ei nu știu că noi întâi ne-am iubit prin semne, apoi cu cuvinte. Rămân fixată pe el, nu cred că mă voi sătura niciodată să-l privesc. Cred că dacă ar dispărea din viața mea, aș fi total răvășită. Ar fi cel mai urât coșmar al meu. Îmi zâmbește, trezindu-mă din transa în care am intrat și realizez că a zburat timpul.