Emma Tudor a fost învățată de mică ce este ambiția şi să nu renunțe niciodată la visul ei, oricât de greu va fi de împlinit. Iar, când încăpățânarea şi orgoliul ei se îmbină, nimeni nu o mai poate opri. A fost rănită, dar s-a ridicat şi a luptat în...
Apăs plictisită butoanele telecomenzii, dar nimic nu-mi atrage atenția. N-am mai ieșit de patru zile din casă și mai mult de trei vorbe n-am mai schimbat cu nimeni, iar pe acelea le-am schimbat doar pentru a nu se îngrijora nimeni. Am nevoie de timp singură, timp să analizez și să accept ce am pățit. Probabil asta ar spune orice psiholog la care m-aș duce căci vreau să accept sau nu, evenimentul prin care am trecut este unul traumatic. Dar ceva îmi spune că n-am destul timp ca să mă pot vindeca complet. Facultatea începe peste două săptămâni și va trebui să mă văd din nou cu toți, iar în două săptămâni nu voi putea uita nici măcar jumate din seara aceea. Privesc emisiunile specifice de Anul Nou și realizez că eu îmi petrec Revelionul singură. Suspin, apoi mă ridic cu greu din canapea. Apuc jacheta de piele și ies puțin să iau aer curat, poate ar fi trebuit să-mi iau ceva mai gros pe mine, dar nici măcar frigul nu-l mai simt. Toți oamenii ieșiți din case pentru a monta artificiile mă fac să zâmbesc, fratele meu iubește să facă asta. Mă întorc înapoi și apuc telefonul, apelând numărul de fix al familiei mele.
— Alo? Emma, tu ești, draga mea? aud glasul blând al mamei și zâmbesc.
— Da, am vrut să vă sun înainte să plec la petrecere. Să aveți un an minunat și plin de bucurii, vă iubesc! le urez deși mă simt prost că trebuie să mint căci ei nu trebuie să știe că eu petrec singură.
— Și noi te iubim! le aud glasul tuturor și un chicot îmi iese. Sper să ai un an plin de succes și realizări, draga mea! Închid acum, nu te mai rețin, ai grijă de tine și ne vedem la absolvirea ta, rostește, iar eu aprob până când închide telefonul.
Închid ochii, mai am atât de puțin până visul meu se împlinește. De când aveam cinci ani am visat să fiu avocată, deși de multe ori copii visează la lucrurile astea și este doar o fază de moment, la mine n-a fost așa. Mi-am dat seama că îmi doresc asta cu adevărat în liceu când mereu trebuia să aplanez conflictele, atunci am descoperit că am darul argumentării. Și desigur, părinții mei m-au făcut să ador și să visez la meseria aceasta pentru că și ei sunt avocați. Încă râd când îmi amintesc povestea lor. S-au cunoscut în sala de judecată, fiind „rivali" și tatăl meu s-a îndrăgostit din prima secundă de mama. Mereu a admirat femeile puternice, iar mama este una dintre cele mai puternice. L-a captivat și deși ea părea dezinteresată, nutrea aceleași sentimente pentru el, iar după ce mama a câștigat procesul, au ieșit la o cafea și de aici totul este istorie. Eu am fost primul lor copil, iar după șase ani au aflat că-l vor avea și pe fratele meu, Șerban. El spre deosebire de restul din familie, a avut altă înclinație și aceea este să fie inginer, întotdeauna a iubit matematica, uneori chiar credeam că este un extraterestru. Până la urmă, cui îi place matematica?
Aud soneria ușii și mă încrunt, nici măcar de Revelion nu pot fi lăsată în pace? Deschid, iar când îi văd ochii de gheață ai lui Adrian încerc să închid ușa cât de repede pot, dar o oprește cu mâna, intrând cu forța în casă. Pășește înăuntru, iar eu mă distanțez considerabil în timp ce el închide ușa. Mă privește confuz și nervos, în timp ce eu îl privesc panicată.
— Ce naiba se întâmplă cu tine? Am înțeles, nu vrei să mai vorbești cu mine, dar ceilalți ce ți-au făcut? întreabă fiind vizibil deranjat de comportamentul meu, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană.
— Ieși din casa mea! ridic tonul, iar el mă privește surprins apoi pășește spre mine. Nu te apropia de mine! încerc să-l atenționez, dar lui nu-i pasă căci continuă să vină spre mine.
Îl privesc temătoare, făcând câte un pas în spate când el face unul în față. Mă izbesc cu spatele de perete, realizând imediat că nu mai am unde să mă duc, asta provocând un rânjet de zile mari pe chipul lui Adrian.
— Ți-e frică de mine? întreabă amuzat, iar eu îmi mut privirea, evitând contactul vizual. Sau nu mai poți să-mi reziști de niciun fel? întreabă, punând paie pe foc, îmi ridic nervoasă privirea. Dacă urăsc ceva la el, este tupeul.
— Ieși din casa mea, spun, iar el se apropie de fața mea, făcându-mi respirația să se oprească.
— Asta îți dorești? Să ies din casă? șoptește la urechea mea, făcându-mi inima să bată mai tare.
Îl privesc cu atenție în albastrul ochilor săi, dar privirea lui topește scutul pe care l-am ridicat, dezarmându-mă. Înghite în sec, apoi se îndepărtează câțiva pași de mine.
— Vorbește cu mine, Emma. Bate-mă, înjură-mă, scuipă-mă, dar nu mă trata cu tăcere, spune și pot observa regretul în ochii săi.
Îl privesc cu atenție, apoi merg spre el, sărutându-l mai pasional decât niciodată. Am obosit să mă opun sentimentelor mele, iar oboseala aceasta m-a făcut să nu-mi mai pese de ce se va întâmpla după, m-a făcut să nu-mi pese de surprinderea lui. Îi cuprind chipul cu mâinile, adâncind sărutul și aruncând gaz pe focul ce a pornit între noi. Ne pierdem total rațiunea, uitând până și unde ne aflăm. Dar în tot haosul pe care îl simțim, ne regăsim puterea de a ne controla unul pe celălalt. Îi îndepărtez geaca de piele, iar el o îndepărtează pe a mea. Se desprinde din sărut, lăsându-mă să-mi găsesc respirația cât timp el își îndepărtează tricoul. Îl privesc cu atenție apoi îmi îndrept privirea spre trunchiul său, este pentru prima oară când pot să-l analizez, iar el nu mă grăbește. Îi ating toate cicatricile dobândite în urma unei bătăi sau poate a unor prostii pe care le-a făcut când era mic. Are pielea atât de caldă și realizez că temperatura lui a crescut doar din vina mea. Îi întâlnesc ochii din nou, iar de data asta mă sărută el pe mine. Auzim artificiile și gălăgia provocată de oamenii bucuroși că anul nou a venit și începem să râdem.
— La mulți ani, Emma, spune amuzat cu fruntea lipită de a mea.
— La mulți ani, Adrian, îi răspund în aceeași măsură apoi îl sărut.
Mă ridică, conducându-mă până în dormitor. Când imaginile în care el a fost aici îmi revin în minte mă blochez, rupând sărutul și forțându-l să mă lase înapoi pe picioarele mele. Mă privește confuz cât eu retrăiesc toate amintirile cu el.
— Ești bine? întreabă, iar eu aprob.
Îl privesc și realizez că răspunsul a fost întotdeauna în fața mea. Eu chiar țin la el, de fapt e mai mult decât ținutul. Eu chiar îl iubesc, asta a fost răspunsul dintotdeauna.
— Te iubesc, rostesc, iar ochii lui se măresc. Rămâne blocat, apoi începe să zâmbească.
Își zdrobește buzele de ale mele, iar eu după atât de mult timp, mă las vrăjită de farmecul lui. Îi dau puterea de a intra în mintea și sufletul meu, rămânând pe vecie acolo. Îmi apucă bluza pentru a o îndepărta, iar eu îl ajut. Nu putem da înapoi acum și nici nu vrem căci ceea ce simțim a devenit prea puternic pentru a mai putea fi reprimat, venind ca o avalanșă. Îl las să preia controlul, iar eu mă pierd definitiv în oceanul ochilor săi. Poate vom regreta mai târziu, dar am obosit să trăiesc cu frica regretului. Ce este dat să se întâmple, se va întâmpla, iar zarurile deja au fost aruncate de destin. Oricât de orgolioși, încăpățânați am fi nu ne putem opune destinului, iar Adrian face parte din el chiar dacă este pentru totdeauna sau nu, nu mai este în puterea noastră acum.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Cam atât a fost și acest capitol! Sper că v-a plăcut!
