Vei fi doar a mea

34. Nu poți înțelege asta?

          — Totul va fi bine. Ai încredere în mine?

          — Scutește-mă cu asta, Adrian, spun, îndepărtându-mă de el. Nu pe mine mă va afecta ce vei păți, ci pe tine. Înțelegi asta? continui, iar el se încruntă.

          — Serios? Nu te-ar afecta deloc? Atunci de ce îmi ții predică? pune o serie de întrebări care mă irită la culme. Pufnesc iritată, alegând să plec din cameră până nu-și face apariția o nouă criză de nervi.

          Merg în bucătărie, dând drumul la apă și începând să spăl vasele care rămăseseră încă de dimineață. Îmi vărs toată frustrarea pe acele farfurii pentru că știu că el are dreptate. M-ar durea să-l văd închis, m-ar durea să văd cum viața lui se destramă. Sunt una din singurele persoane care chiar au realizat cât de mult a muncit să ajungă până aici și să dea greș din cauză că nu-și poate controla nervii, mi-ar fi mie ciudă pentru el. Și știu că sub toate straturile acestea în care spune că nu-i pasă de ce ar păți el, el este chiar îngrijorat. Și e enervant! Enervant că nu vrea să recunoască, enervant că leagă asta de mine. Îi pot vedea silueta rezemată de ușă, dar aleg să-l ignor. De ce nu pleacă pur și simplu?

          — De ce ești nervoasă? întreabă, privindu-mă cu atenție. Dacă nu te afectează, de ce? continuă, iar eu arunc buretele în chiuvetă, privindu-l nervoasă.

          — Încetează! Ar trebui să te gândești ce vei face nu să stai aici și să încerci să-mi demonstrezi că am spus o prostie.

           — Deci recunoști! Ai spus o prostie! spune entuziasmat, arătându-și apoi zâmbetul sub privirile mele neimpresionate.

          — Ești ca un copil mic, mărturisesc mai mult în șoaptă, dar el m-a auzit.

           Se așază pe unul dintre scaunele de la masă, poziționându-l în așa fel încât să mă vadă perfect. Nu scoate niciun cuvânt, doar mă privește, probabil realizând gravitatea situației. Deși mă bucur că a luat la cunoștință starea în care se află, e inconfortabil să continue să mă privească așa.

           — Ai nevoie de un pahar cu apă? întreb când îl observ total absent.

           — Whiskey, rostește, iar eu dau dezaprobator din cap.

          Altă dată aș fi insistat să nu bea alcool, dar când îl văd în acest stadiu îmi dau seama că o lectură din partea mea e ultimul lucru pe care și-l dorește. Îi așez paharul lângă el, privindu-l cum îl apucă și bea câteva inghițituri. Îi aduc și restul sticlei până să termine primul pahar, remarcând privirea lui mirată. Mă rezem de unul dintre blaturile bucătăriei, analizându-i fiecare mișcare creând în capul meu un scenariu care ar putea fi favorabil pentru el, dar nu există.

          — Nu mă privi așa, spune, iar eu îmi presez buzele una de cealaltă.

          — Așa cum?

          Oftează, ridicându-se de pe scaun.

          — Neîncrezătoare, dezamăgită. Continui? spune gesticulând în timp ce se apropie de mine.

          — Și cum ai vrea să te privesc? Ai vrea să te mint, să mă mint că totul va fi bine? întreb când ajunge în fața mea.

          Suspină zgomotos, arătându-și deranjul în urma a ceea ce a auzit. Își așază mâinile în dreptul obrajilor mei, lăsându-și mâinile să alunece pe părul meu, captându-mi total atenția. Îi privesc ochii care îmi cerșeau aprobarea, dar nu pot să mint. Nu pot să-i creez o iluzie ca mai apoi să fie spulberată. Nu sunt un astfel de om.