Vei fi doar a mea

37. Dacă e să regret ceva, vreau să regret asta.

         Privesc pe geam cum zăpada pune stăpânire pe tot orașul, n-a mai nins așa de ani de zile, dar știu deja că se va topi până diseară și că totul este temporar. Suspin când îmi dau seama că n-am nimic de făcut căci curățenia a fost deja făcută de Oana și Adrian.

         Mă așez pe canapea, butonând telefonul. Nu este nimic interesant nici măcar pe rețelele de socializare. Singurul lucru ce-mi rămâne de făcut este să mă gândesc din nou la ce a spus Adrian. Nu vreau asta! Cu cât mă gândesc mai mult, înnebunesc. Refuz să-l las să pună stăpânire pe mintea mea.

         — Emma! Ești acasă? aud vocea Oanei din hol și-mi arcuiesc o sprânceană. Of, Doamne! De ce nu spui nimic? continuă după ce tresare, amuzându-mă. Își arată nemulțumirea prin diverse interjecții în timp ce pune pungile în fotoliul din fața mea.

        — Și tu ai o copie la cheie? Chiar trebuie să schimb butucul yalei, spun mai mult pentru mine, auzind-o pe Oana pufnind. M-a auzit.

        — Ce-i cu tine în halul ăsta? rostește, iar eu mă strâmb uitându-mă la mine apoi. A înnebunit?

         — Ce-i cu mine? o întreb, fiind vizibil confuză.

         — Stai ca o legumă! Ridică-te, haide! spune pe o voce mai ridicată, iar eu îmi rotesc ochii.

          — Și ce ai vrea să fac? Să cronometrez cu câtă viteză cad fulgii de nea? întreb ironică, iar ea pufnește din nou.

         — Ai putea să mă ajuți! spune exasperată, iar eu îmi presez buzele una de cealaltă.

        — Cu ce să te ajut? Să te ajut să intri mai cu ușurință prin efracție în casa mea?

        Mă sfredelește cu privirea, vrând să mă ucidă dacă ar putea, iar eu mă abțin să nu râd. Chiar este ușor de enervat.

         — N-am să-ți mai suport atitudinea asta! rostește, chinuindu-se să apuce pungile pline cu cumpărături.

        — N-am să-ți mai suport atitudinea asta! o imit pe o voce pițigăiată, iar ea se întoarce mecanic, aruncându-mi cea mai oribilă privire existentă.

        — E, până aici ți-a fost, Emma Tudor! spune, apucând perna, urmând să o arunce spre mine.

          O blochez cu mâinile în timp ce râsetele noastre zgomotoase umple încăperea. Mă ridic din canapea, privind-o cu atenție pe blonda nervoasă și amuzată în același timp din fața mea.

          — Haide, să terminăm și cu cumpărăturile că altfel ne apucă Paștele cu ele aici! exclam, urmând să car o parte din pungi până în bucătărie.

           Începem să le așezăm la locul destinat lor, dar atenția îmi este captată de Oana care pare îngândurată. Mă încrunt, apoi îmi dreg glasul.

          — Spune-mi, ce e cu tine? întreb, iar ea își ridică privirea surprinsă.

          — Ce să fie cu mine? întreabă la rându-și, iar eu pufnesc.

          — Laur? spun cuvântul magic, iar ea își îngustează ochii.

         — Nu e vorba de Laur!

         — Dar? o încurajez să continue, iar ea suspină, oprindu-se din așezat.

         — E vorba de mama mea, îmi suflă în ceafă. Jur că nu mai rezist! își varsă frustrarea, iar eu îmi încrețesc fruntea.