Vei fi doar a mea

35. Am încredere în tine.

          Expir zgomotos în timp ce Oana mă privește nedumerită. Probabil a crezut că voi uita absolut tot, dar nu e atât de simplu. Nimic nu e atât de simplu. Dar nu o pot blama, mi-a fost alături toată noaptea, ascultând toate gândurile mele negre. Aș fi vrut să aud toate detaliile, ca povestea din mintea mea să fie completă nu cu detalii vagi. Dar Adrian a ales să plece, a ales să mă scutească de o poveste care provoacă disconfort întâi lui, apoi mie. Însă un om a fost bătut, iar asta schimbă totul.

          — Te rog, spune-mi că nu te gândești la Ionuț. Nu te gândi nici măcar la Adrian! își varsă Oana frustrarea, iar eu mă rezum doar la privitul ochilor ei.

          — E vina mea, Oana! Dacă nu eram eu, Adrian nu-i făcea rău. Nu realizezi că el poate face închisoare din cauza mea? îmi spun frământarea, iar ea oftează exasperată.

           Îmi prinde mâinile într-ale sale, făcându-mă total atentă la ea. Sunt sigură că va urma un discurs tipic Oanei, dar nu mă va ajuta la nimic.

          — Termină cu prostiile astea! Nu e vina ta, nu tu l-ai obligat să-l lovească! El e vinovat pentru propriile sale acțiuni, nu te face tu vinovată pentru el! Nu-i căuta scuză, Emma. Înțeleg că ții la el, există ceva între voi, dar nu-ți lăsa rațiunea știrbită, încearcă să-mi explice, dar eu oftez, trăgându-mi mâinile.

          Îmi acopăr chipul cu mâinile, încercând să ascult cuvintele Oanei. Vreau să accept sau nu, are o parte de dreptate. Poate că nu a fost în totalitate vina mea, dar o parte a ei este a mea.

          — Oana, cum am ajuns în situația asta? îi pun întrebarea care m-a măcinat luni întregi, iar ea zâmbește amar, venind mai aproape de mine.

          Îmi îndepărtează mâinile de pe chip pentru a mă vedea mai bine, apoi își așază mâna pe umărul meu.

         — Există o singură explicație pentru toată nebunia asta prin care ai trecut, Emma. Iar aceea este iubirea. Dacă cauți un vinovat pentru toate gândurile, frământările, nemulțumirile tale, dă vina pe iubire. Căci ea te plimbă prin tot roller coasterul ăsta emoțional cât timp negarea stă lângă tine. Și înainte să mă întrebi de ce am menționat negarea, am să-ți spun doar atât: Dacă te-aș întreba acum dacă-l iubești pe Adrian, ce ai spune?

          Rămân blocată după ce Oana își termină monologul pentru că refuz să accept că m-a întrebat asta. Îl iubesc pe Adrian? E prea mult spus iubire. Îmi pasă de el, vreau să-l știu bine, îmi place să-l văd râzând, urăsc când îl văd supărat și mă deranjează când observ că-și face rău singur. Dar asta nu e iubire... sau este? Nu pot să cred că voi ajunge la vârsta de douăzeci și trei de ani și nu sunt capabilă să definesc iubirea.

          — Nu exagera, Oana. Dacă exista un strop de iubire între noi, am fi fost împreună, nu-i așa?

          — Și crezi că n-ați fi dacă ai renunța să te împotrivești? Emma, sunt atâția ani de când îl respingi constant și încerci să-l îndepărtezi fără niciun motiv. Te-ai agățat de ideea că este un om rău pentru a-ți fi ușor să-ți negi atracția, iar când ai început să remarci că Adrian este total opusul la ceea ce credeai tu, ți-a devenit imposibil să-l mai respingi. Și de asta ești aici, făcându-ți griji pentru el, comportându-te ca o iubită și negând ca o încăpățânată!

          — Am auzit destul, e timpul să plec. Oana, ai fi un speaker motivațional foarte bun, dar nu în ce mă privește. Chestia dintre mine și Adrian nu poate fi înțeleasă de nimeni pentru că nu-i nici iubire, dar nici doar prietenie, mărturisesc sub privirile dezaprobatoare ale Oanei.