Vei fi doar a mea

23. Minți.

          Privesc telefonul, așteptând ca alarma să sune. N-am putut dormi nici măcar un minut, discuția mea cu Adrian derulându-se încontinuu în mintea mea. Nu avea un buton de stop, nici măcar unul de pauză. Este cel mai groaznic mod de tortură și asta se întâmplă pentru că încep să cred că el chiar are dreptate. Nu știu cum s-au aliniat astrele sau cum a complotat Universul împotriva mea, dar chiar este posibil ca el să aibă dreptate. Asta schimbă ceva? Normal că nu. El va rămâne un afemeiat, iar eu nu voi putea schimba asta niciodată. Nu vreau să sufăr,  mai ales din cauza lui. Se pare că am ajuns fix în punctul în care am zis că nu voi ajunge vreodată, iar acum nu mai pot face nimic. E ireversibil.

          Închid alarma înainte să sune, apoi mă pregătesc să plec. Mai sunt doar câteva luni până termin facultatea, iar după totul se va schimba. Eu îmi voi vedea de viața mea și voi putea trăi liniștită, fără prezența lui. Oftez, apoi mă încalț, dar rămân blocată în scaun, în fața mea, apărând imaginea lui. Închid ochii, apoi îi deschid, respirând ușurată când el a dispărut. E prea mult pentru mine, trebuie să ies din starea asta.

           Ajung la locul unde se întâlnește de obicei grupul, așteptându-i nerăbdătoare. O privesc pe Oana care apare lângă Laur, cum se îndreaptă spre mine surprinși.

          — Nu credeam că mai trăiești, spune Laur, iar Oana îl înghiontește în umăr.

          — Cum te simți? întreabă, iar eu zâmbesc.

          — Sunt bine, nu-ți face griji, zic, apoi privesc cum Adrian se îndreaptă spre noi.

           Înghit în sec, apoi îmi feresc privirea, continuând să-l privesc cu coada ochiului. Se oprește, apoi se duce în altă direcție, surprinzându-mă. Mâna Oanei mă trezește la realitate, apoi mă lovesc de privirea lui Laur.

          — Să fiu al naibii, deci e adevărat, zice mai mult pentru el, iar eu mă încrunt.

          — Ce să fie adevărat? întreabă Oana intrigată, dar eu îmi dreg vocea înainte ca el să înceapă să vorbească, atrăgându-i atenția.

          — Că nu se mai face cursul de la doisprezece, spune rapid, iar eu răsuflu ușurată.

          — Eu ar trebui să plec, spun, vrând să plec, dar Oana mă oprește.

          — Nu se face cursul, spune, iar eu oftez.

          — Atunci să mergem la mine, zice Laur dintr-o dată, dând un mesaj, făcându-mă să înghit în sec.

          — O idee excelentă! zice Oana apoi mă trage până la mașina lui Laur.

          Se oprește în dreptul mașinii, apoi îmi dă drumul din strânsoare. Pufnesc iritată, aranjându-mi geaca de piele.

         — Nu mai reacționa ca Adrian, spune Laur, iar eu mă încrunt.

         — Poftim? întreb intrigată, iar el rânjește.

          — Vino să mă ajuți cu astea, Emma, spune, iar eu mă uit la Oana apoi la el confuză.

          — Anul acesta, zice iritat, iar eu merg lângă el.

           Îmi înmânează o cutie cu cărți, apoi se apleacă spre urechea mea.

          — Vorbește cu Adrian, nu vei regreta. Ține la tine, îmi spune, iar eu rămân blocată.

           Mă întorc spre Oana care ne privea confuză, apoi urc în mașină, punând cutia cu cărți lângă mine. Privesc spre Laur, încercând să mă lămuresc dacă are dreptate sau nu. Comportamentul lui Adrian contrazice ce a spus el. Dacă ar fi cum spune Laur, iar Adrian ar ține cu adevărat la mine atunci nu cred că s-ar fi dus cu altă fată. De ce încerc să înțeleg acțiunile unui narcisist afemeiat? Trebuie să mă opresc. Îmi apuc telefonul, citind toate mesajele și răspunzând pe rând la fiecare, dar mă opresc când văd că am ajuns la destinație.