Vei fi doar a mea

42. Cârpa lui Tudor.

         Pășesc nesigură pe holul facultății după tot acest timp, mai sunt doar câteva luni și voi scăpa. Nu-l voi mai vedea niciodată pe Adrian, trebuie să mai rezist doar puțin. Intru în sala de curs, căutând-o cu privirea pe Oana, exact cum fac mereu, dar de data asta privirile sunt ațintite spre mine, iar colegii șușotesc între ei. Îmi îndrept postura, ținându-mi capul sus și ignorând complet tot ce se întâmplă în jurul meu. Mă așez lângă Oana și mă detașez total de tot ce este în jurul meu până când el intră în sală, iar privirile noastre se intersectează. Nu l-am văzut de atunci, e atât de schimbat și la cum îl cunosc eu, după aparența lui este mahmur. Se așază la locul său, iar profesorul intră în clasă.

         Încerc să-mi păstrez atenția doar pentru profesor, dar privirea îmi cade pe Adrian. Poate pentru ceilalți pare perfect normal, dar eu știu că nu e bine. Este nevoie doar să-l văd cum respiră și voi ști starea lui.

         — Nu poartă colierul de la el, a lăsat-o și pe ea cum le-a lăsat pe celelalte, aud șoapte din spatele meu și mă încrunt ușor.

         — La naiba cu colierul ăla și cu Adrian, zic mai mult pentru mine, dar profesorul a văzut că am mișcat buzele.

        — Vrei să ne comunici ceva, Tudor?

         Rămân blocată când realizez că am atras și mai mult atenția asupra mea. Profesorul își încrucișează brațele la piept, privindu-mă intrigat. Adrian își întoarce capul în direcția mea, privindu-mă curios în timp ce eu caut o ieșire din situația asta. Puțini observ schimbul de priviri dintre mine și el, printre care și profesorul care mă privește dând dezaprobator din cap, exprimându-și dezamăgirea.

         — Vorbea cu mine, domnule! Iertați-ne, nu se va mai întâmpla, mă salvează Oana, scăpându-mă de profesor care aprobă tăcut și se întoarce la lecția lui.

          Îmi așez coatele pe masă, în timp ce respir sacadat. A fost atât de intens încât am crezut că voi avea un atac de panică. N-am cuvinte să exprim cât de recunoscătoare sunt Oanei. Îmi trec mâna prin păr, sperând că stresul se va diminua, dar privirile multora nu mă lasă să mă liniștesc. Doamne, cât urăsc nevoia de bârfă a unor oameni! Aud soneria și deși aș vrea să fug pe ușă, trebuie s-o aștept pe Oana.

         — Mulțumesc, nu știu ce aș fi făcut, mărturisesc, iar Oana zâmbește.

         — Emma, sunt cea mai bună prietenă a ta. Asta e treaba mea, la fel cum și tu mi-ai fost alături de fiecare dată. Dacă te deranjează cineva, să-mi spui ca să-i omor! spune cu entuziasm, amuzându-mă.

         — Recepționat. Acum hai să mâncăm ceva, oricum nu mai avem alte cursuri, spun, iar ea mă aprobă imediat.

          Nu-i băgăm în seamă pe cei care vorbesc și mergem direct spre barul nostru. De fapt, este al lui Raul, dar mergem de atâția ani acolo încât a devenit locul nostru. De aceea dintre toți clienții, Raul ne servește doar nouă mâncare, chiar dacă totul se rezumă la mâncare congelată, îl apreciem. Iubim atât de mult locul acesta încât ne-am promis că vom veni mereu aici, chiar și după ce terminăm facultatea. Cum ajungem, ne așezăm la locurile noastre specifice.

          — Mă duc eu să comand, îi spun Oanei care este total absorbită de telefon. 

           Dă din cap aprobator, dar eu sunt mai mult decât sigură că nici măcar n-a auzit ce am spus. Zâmbesc, apoi merg spre bar unde Raul mă întâmpină ca de fiecare dată.

         — În sfârșit revedem zâmbetul acela. Mă bucur că ți-ai revenit, spune vizibil încântat, iar eu îi răspund doar cu un zâmbet. Mai bine nu spunea asta căci nu mi-am revenit, doar mă forțez să cred asta. Ca de obicei? întreabă, iar eu dau din cap aprobator.