Vei fi doar a mea

21. Noapte bună, Adrian.

         Privesc zorii zilei și realizez că n-am putut dormi toată noaptea. După tot ce s-a întâmplat, Adrian a dispărut, iar eu m-am închis în cameră. Nu pot da ochii cu el, nu pot da ochii cu nimeni. A fost greșit, total greșit ce s-a petrecut în acea noapte.

          Aud bătăile în ușă și mă ridic, văzând-o pe Oana total surprinsă când observă că sunt singură.

          — O, Doamne, nu-mi spune... l-ai omorât? zice, amuzându-mă.

          — Nu, dar nici n-am idee unde e, zic, iar ea își arcuiește o sprânceană, privindu-mă suspicioasă.

          — Și nici nu-mi pasă! completez, iar Oana strâmbă din nas.

          — N-am întrebat dacă îți pasă sau nu, spune amuzată cu brațele încrucișate la piept.

          — Am zis preventiv, să nu-ți faci scenarii imposibile, spun în timp ce bag hainele în valiză.

          A fost o vacanță frumoasă până când am rămas cu Adrian în aceeași cameră. Singura mea consolare este că în sfârșit s-a terminat și mă pot întoarce acasă. 

          — Acum serios, Emma, ce s-a întâmplat? întreabă, iar eu scap din greșeală bluza din mână.

          — Ce să se întâmple? Nu s-a întâmplat nimic, zic panicată în timp ce ea mă privește fix.

          Ușa se deschide, iar Laurențiu apare lângă Oana, privind în jur.

          — Unde este Adrian? întreabă Laur, iar eu mă opresc din a împacheta. 

          Îl privesc din cap până în picioare, crezând că face o glumă proastă ca mai apoi Adrian să apară lângă el.

          — Stai, nici tu nu știi? întreb, iar el ridică din umeri.

          — Trebuie să-l căutăm! spune Oana autoritară, dar eu aleg să mă întorc la a-mi face bagajul.

          — Acum, Emma, spune, iar eu pufnesc nervoasă.

          — Nu merg! Nu mă interesează, găsiți-l voi, spun, iar ea oftează.

          — Serios? E atât de greu să-l cauți ca să putem să plecăm naibii de aici odată? spune nervoasă, iar eu pufnesc din nou iritată, aruncând bluza pe care o aveam în mână, în valiză.

          — Voi nu înțelegeți. Nu pot să merg să-l caut! zic exasperată în timp ce cei doi mă privesc intrigați.

          — De ce? întreabă Laur, iar eu mă așez pe fotoliul din cameră.

           Liniștea se lasă, iar suspansul pare să-i ucidă pe Oana și Laur, dar n-am să zic nimic. Acel eveniment va rămâne în trecut, unde va fi uitat.

            — Nu merg să caut pe nimeni! zic pentru ultima oară.

            — Pe cine să cauți? spune Adrian care tocmai intrase în cameră.

            — Pe tine! spune Oana, dându-i ușor un pumn în umăr. Ne-ai speriat.

            — Nu aveați de ce să vă speriați, era destul de logic că eu și persoana aflată aici în cauză nu vom putea sta sub același acoperiș o noapte întreagă, spune, făcându-mă să-mi dau ochii peste cap și să mă uit în altă direcție.

          Mă privește amuzat, iar Oana râde împreună cu Laur. 

           — Nu trebuie să fi supărată, draga mea Emma, spune apoi îmi aranjează șuvița ce-mi intra în ochi.