Vei fi doar a mea

25. Nu vorbi.

           Deși plecarea Cătălinei ne-a luat prin surprindere, ne-a apropiat pe toți mai mult. Oana și cu mine chiar am încercat să trecem peste și să mergem mai departe, dar nu va fi atât de ușor. Ea ne-a fost alături încă de la început, iar un om care a fost lângă tine mereu nu este ușor de uitat. Știam înăuntrul nostru că nu vom mai auzi de ea după ce va pleca, dar am refuzat să acceptăm asta. Nu ne-a răspuns la mesaje, iar numărul de telefon și l-a schimbat, lăsând în urmă doar brățara ei pe care noi i-am dăruit-o. De ce a ales să facă toate astea probabil că nu vom ști niciodată, dar poate e mai bine pentru ea așa. Cel puțin sperăm asta.

         — Emma, haide, spune Oana, trezindu-mă din transă.

         — Unde mergem? Mai durează până începe seminarul, zic, iar ea pufnește, fixându-și privirea în ochii mei.

         — Să ne luăm ceva de mâncare, haide că nu mai rezist, zice, amuzându-mă.

          Ridic mâinile în semn de predare, apoi mă ridic, privind-o în continuare amuzată pe blonda din fața mea. Mergem într-un ritm alert spre primul fast-food, dar eu mă opresc la jumătatea drumului când o observ pe Alexandra plângând pe o bancă. Mă încrunt, apoi o opresc pe Oana și-i fac un semn cu capul spre ea. Pufnește iritată apoi dă aprobator din cap. Ne apropiem de ea, așezându-mă pe vine când ajungem lângă bancă.

           — Hei, te simți bine? întreb, iar ea se oprește, ridicându-și privirea.

          Mă privește atentă, analizându-mi fiecare trăsătură a feței. Ochii i se întunecă brusc, făcându-mă confuză. Își trage nasul, iar după aceea își șterge lacrimile. Mă ridic de pe vine, privind-o compătimitor. 

            — Tu! Tu ești de vină! strigă, ridicându-se dintr-o dată de pe bancă și împingându-mă mai în spate.

            Rămân surprinsă când o văd în asemenea stare. Începe din nou să plângă, privindu-mă plină de ură în timp ce eu sunt neputincioasă. Oana o oprește înainte de a veni iarăși spre mine, ținând în frâu toate încercările ei de a scăpa. Este mult prea slăbită pentru a se mai zbate, e complet răvășită. Mă apropii de ele, păstrând totuși o distanță.

            — De ce e vina mea? întreb cu glas stins când o văd atât de distrusă.

           — Din cauza ta! Din cauza ta a renunțat la mine! spune răstit, atrăgând privirea celor din jur.

           — Cred că e o greșeală..., încerc să spun, dar ea pufnește.

          — Mi-a zis că pe tine te vrea! Pe tine te iubește! continuă să strige, creând un cerc în jurul nostru.

            Încerc să găsesc cuvintele potrivite, dar nu există așa ceva în situația asta. Privesc în jur și-l observ, făcându-și loc prin mulțime. Ne studiază pe toate, urmând să ofteze.

            — Ce crezi că faci? spune, privind-o cu dezgust.

            — I-am spus ce mi-ai spus mie! spune, urmând să se elibereze din brațele Oanei și să ajungă în fața lui.

            — Cine te crezi să te bagi? zice iritat, iar ea râde nervos.

            — Ești un ticălos! Te urăsc! strigă, apoi îi dă o palmă.

             Se îndepărtează de noi nervoasă, lăsându-l pe Adrian mocnind de furie. Atenția tuturor se îndreaptă spre mine, dar eu îl privesc doar pe el. Își ridică privirea, făcând contact vizual cu mine, apoi își înclină puțin capul, uitându-se la mine cu părere de rău, dar era prea târziu pentru păreri de rău. Îl privesc dezamăgită, amintindu-mi ce i-am zis acum câteva zile.