Vei fi doar a mea

47. Pierde-ți controlul cu mine.

                        》Adrian《

          N-am mai văzut-o pe Emma din seara în care am fugit din spital. A trecut doar o noapte, dar sunt sigur că mă va ucide pentru că așa este ea. Întâi arde totul din jurul ei, apoi ascultă. Dar m-am obișnuit, am devenit imun la focul care-i ucide pe toți ceilalți. Și știu că mă va înțelege într-un final că urăsc spitalele. 

          Întotdeauna le-am urât, de mic copil. Când doctorul m-a dezamăgit, spunându-mi că a fost prea târziu pentru mama mea încă de la locul accidentului, doar a intensificat ura mea pentru ele. Tot în seara aceea mi-am pierdut credința în Dumnezeu, m-am rugat toată noaptea să mă asculte și să facă un miracol, să nu-mi ia mama de lângă mine, dar nimic nu s-a întâmplat. Chiar și în seara priveghiului m-am rugat, și în ziua înmormântării ei. Dar pământul a acoperit sicriul mamei, îngropând credința, speranța și fericirea mea odată cu el. Rudele îmi spuneau că o voi simți lângă mine chiar dacă nu mai este printre noi, dar n-a fost așa. A rămas liniște, o liniște asurzitoare. 

          — Tu nu trebuia să fii la spital? îl aud pe Laur și mă întorc spre el.

          — De parcă n-ai știi, eu nu sunt niciodată unde ar trebui să fiu. Dar oricum după cum vezi, sunt foarte bine.

          Mă privește dezaprobator, rezemându-se de perete.

          — Emma știe? spune cuvântul magic, iar tăcerea se lasă. Amice, tu ești sinucigaș! continuă pe un ton grav și deși n-ar trebui, mă bufnește râsul. Tu ești nebun de-a binelea! O să mă ucidă și pe mine din cauza ta.

        — Ție ți-e frică de Emma? întreb după ce mă opresc din râs.

        — Tu ai văzut ce i-a făcut ăleia la bar? Ți se pare că e inofensivă? 

        Râd isteric, apropiindu-mă de el.

       — Stai liniștit, dacă va păți cineva ceva, acela voi fi eu, spun, urmând să-i bat ușor umărul. 

       Deschid dulapul cu băuturi și scot o sticlă de whisky, așezând-o pe masă sub privirile atente ale lui Laur.

        — N-ar trebui să bei.

        — Laure, te rog, nu sta pe capul meu. Du-te și stai cu Oana, nu știu.

        — O sun pe Emma, rostește, iar eu aproape că mă înec.

        — N-o suna! Laur! mă ridic de pe canapea, încercând să-i iau telefonul din mână, dar cretinul a apăsat deja pe numărul ei.

         Mă îndepărtez, privindu-l neputincios cât timp el își pune telefonul la ureche. Ea va veni aici, nici măcar nu trebuie să-l aud pe Laurențiu că-mi spune asta. Eu știu, eu o cunosc. Termină de vorbit, îndreptându-și atenția spre mine.

        — Mi-a părut bine să te cunosc, spune, așezându-se pe canapea.

        Îmi arcuiesc o sprânceană cât timp el toarnă whisky în două pahare. Mă așez lângă el, ridicând paharul de pe masă.

        — Nu scoate niciun cuvânt, îl avertizez, iar el începe să râdă.

        Bem tot conținutul paharul, așteptând apariția Emmei. Îi fac semn să ducă paharele de aici cât timp eu pun sticla la locul ei. N-am să-i dau motive să se enerveze mai tare. Aud soneria, iar Laur iese pe ușa din spate. Deschid ușa, iar șatena mă ucide cu privirea. O întâmpin, iar ea trece pe lângă mine, punându-și mâinile în șold.