Vei fi doar a mea

11. Atunci să vorbim.

        După acea noapte n-am mai vorbit nici cu Marius, nici cu Adrian. Lucrurile au rămas nerezolvate, întrebările au rămas, dar nu mai vreau să deschid niciun subiect cu ei. Marius a evitat orice contact cu mine, iar Adrian la fel. M-au lăsat în pace, dar sincer, îi simt lipsa lui Adrian. Eram obișnuită să mă gândesc la facultate ca și cum aș merge în iad unde voi fi urmărită încontinuu de diavol, dar acum s-a terminat. Credeam că mă voi simți eliberată, dar nu, mă simt rău. Poate că avea dreptate Oana, poate chiar îmi plăcea să-l am prin preajmă pe Adrian. Nu credeam că voi gândi așa vreodată, dar asta este ce simt. Mă simt incompletă, ceva lipsește. Poate stresul zilnic pe care mi-l provoca îmi făcea de fapt bine.

            Privesc pierdută mulțimea de studenți și sper că poate o să-i întâlnesc privirea, dar nu. El chiar a dispărut. Mâna Oanei mă face să tresar când se așază pe umărul meu. Mă uit în ochii ei verzi pentru un răspuns, dar nici ea nu-i de ajutor.

             — Ce este cu tine, Em? întreabă și pot observa din tonul ei că este îngrijorată. Oftez zgomotos atrăgând atenția câtorva persoane care erau în apropierea noastră.

            — Chiar nu știu, Oana, habar
n-am, zic fiind bulversată complet de ce s-a întâmplat săptămâna asta.

              — Știu privirea aia, pe cine căutai? întreabă făcând situația inconfortabilă pentru mine. Nu vreau să vorbesc despre asta.

             — Pe nimeni, spun, iar ea mă privește dezaprobator. 

             — Emma, cu cât vei încerca să fugi de ce se întâmplă cu atât vei suferi. Nu pierde timpul fugind de sentimentele tale, zice făcându-mă și mai confuză decât eram.

             — Despre ce vorbești? întreb total pierdută.

             — Despre ce simți pentru Adrian, numai fugi, Em, îmi răspunde cu calm explicându-mi ca la copii mici.

             — Nu simt nimic pentru el, spun, iar după simt o senzație ciudată în stomac.

           — E un început și ăsta, înainte simțeai ură, zice apoi realizez ce insinuează. Mă încrunt, dar îmi dau seama că are dreptate.

           Rămân fără cuvinte, iar ea zâmbește dându-și seama că-i dau dreptate fără să vreau. Îmi bate umărul prietenește apoi arată într-o direcție cu privirea. Datorită ei îl văd pe Adrian care părea la fel de pierdut ca și mine în timp ce Laurențiu vorbea cu el. Își ridică privirea spre mine și rămânem blocați amândoi. Îmi îndrept privirea spre Oana, scăpând de situația stânjenitoare, apoi plec spre curs. Intru în sală și observ că era goală ceea ce-mi spune că s-a anulat, dar nu vreau să plec. Mă așez într-o bancă, încercând să înțeleg ce tocmai s-a întâmplat.

               Privesc total dezinteresată textura băncii când aud ușa deschizându-se. Inițial am crezut că a venit omul de serviciu să mă scoată afară, dar nu. Era chiar Adrian care se așază lângă mine. Îl privesc confuză în timp ce el nu arată nicio emoție.

           — De ce ai venit? mă trezesc întrebând, dar el evită să-mi răspundă. 

            O liniște incomodă se lasă făcându-mă să mă simt prost. Mă așteptam să-mi răspundă, de ce nu mi-a răspuns? De ce a venit aici? De ce după atâtea zile decide să vină după mine? Întrebările astea mă omoară!

               Îmi dreg glasul, încercând
să-i atrag atenția, dar nu era nevoie. El deja mă privea cu ochii săi albaștri. Fiind atât de aproape pot observa cât de speciali și frumoși sunt. Sunt captivanți, misterioși, dar periculoși pentru mine. Pot jura că fac vrăji ochii lui.