Ultima suflare

Capitolul 10, volumul II

Daemon

Am lovit sacul de box până sângele mi-a țâșnit din încheieturile degetelor. Nu am vrut bandaje, nu am vrut nici protecții. Procesul a luat sfârșit astăzi, iar sentința finală a fost că el va face închisoare pentru treisprezece ani. Doar atât, pentru uciderea unei persoane. Celelalte probe care denotau comportamentul lui agresiv cu Angel de când era mică nu au fost acceptate, norocul lui că e un doctor renumit și are destule cunoștințe. Pumnii mei loveau sacul cu atâta ură că eram gata să o exteriorizez și în fața cuiva. L-am împins din fața mea, recăpătându-mi aerul.

Tot corpul îmi era plin de sudoare, obosit de la atâta efort, dar nu puteam să mă opresc. Eram prea controlat de furie și durere ca să mă opresc aici. M-am dus repede în vestiar, trăgându-mi tricoul peste cap doar printr-o mișcare. Mi-am spălat mâinile pline de sânge, pentru a nu știu câta oară în luna asta. Eram agitat, cu capul în toate părțile și cu inima bătând mult prea tare în pieptul meu. Dacă aș fi băut zece energizante, aș mai fi zis și eu că e normal. Dar nu, era o reacție a corpului extrem de anormală pentru mine.

Făceam totul pe repede înainte, nu aveam timp de stat. Nu voiam să am timp de stat. Trebuia să aflu odată pentru totdeauna. Un duș rece care să mă revigoreze și chiar să îmi calmeze corpul. M-am urcat pe motor și am mers direct spre spitalul în care nu am mai călcat de cinci ani. Am continuat să donez bani spitalelor, dar nu am mai făcut efortul să merg până acolo personal. Erau amintiri de care îmi era frică să dau. Acum eram mult prea amorțit să mai țin cont de astea. Viteza motorului a trecut de peste o sută la oră, prin mijlocul orașului unde nu ar fi trebuit să accelerez atât de tare. Să mă pupe undeva polițiștii care mi-au făcut semn să mă opresc. O să primesc amenzile acasă, nu-i problemă.

Ajuns în fața clădirii mi-am luat câteva secunde să mă liniștesc. Nervii erau acolo, nu mă interesa de ei, problema mea era cu junghiul ce îl aveam în inimă. Cred că asta era cea mai mare durere. Să fi atât de aproape de un loc plin de amintiri. O vedeam doar pe acel pat de spital, atât de slabă că nu mai puteam să o recunosc. Nu mai era Angel a mea. Am văzut doar ce a mai rămas din ea.

Am intrat înăuntru tot cu acel disconfort, de care nu aveam timp acum. Prima persoană pe care am văzut-o a fost recepționista. Baba cu care mă certam de fiecare dată și cu care am început să mă înțeleg cât de cât în ultimele luni. Mă iubea, atâta tot că nu voia să recunoască. Mi-am pus un braț pe bucata de sticlă care ne depărta unul de altul. Anii au făcut-o să arate și mai rău. Fără să fiu rău, dar e adevărat. Era o babă acum.

— Vă rog să mergeți la colega mea, eu trebuie să mă ocup de ceva.

Nu se uita la mine, era doar cu ochii în calculator. Mi-a venit să râd, în schimb a ieșit doar un zâmbet amar. Amândoi am ținut la ea, amândoi o iubeam. Știu cât de tare mă enerva că nu mă lăsa la ea. Era a naibii! Și acum cred că e la fel.

— Vrei să spui că nu ți-a fost dor de mine?

Capul i s-a ridicat rapid la auzul vocii mele. Se uita la mine cu niște ochi mari, de parcă își vedea nepotul după ani de zile. A sărit de pe scaun zici că avea arcuri sub, gesticulând cu mâinile de colo colo. Nu voiam să facă vreun infarct baba asta. Mi-ar fi părut sincer rău.

— Doamne, nu pot să cred! a ieșit din spațiul mic și a venit în fața mea. De când nu te-am mai văzut băiete! m-a prins de brațe și m-a scuturat puțin.

— Bine te-am găsit și pe tine, babo!

— Tot la fel ai rămas, și-a dat ochii peste cap trăgându-mi o palmă peste umăr. Cum mai ești?