Ultima suflare

Epilog - Volumul I

Daemon

Am ieșit din aeroport alături de Seba și Van, uitându-ne prin imensa parcare după grupul nostru de prieteni. Nu erau departe, imediat cum ne-au văzut au și început să huiduie în gura mare. Le zâmbisem, deși nu simțeam că pot face asta, îmi era atât de greu să o fac. Seba mă încuraja din priviri, zâmbind doar de dragul de a mă face pe mine să mă simt mai bine.

- Mă așteptam să arătați mai rău, a spus Charlie când ne-am apropiat de ei.

În ciuda locului în care am fost, nu ne-am schimbat prea mult. Slăbisem puțin, dar nimic mai mult. Aspectul mi-l aranjasem cu o seară în urmă știind că ajung acasă. Doar am aprobat și am dat mâna cu ei. Nu eram în apele mele. Văzându-mi motocicleta parcată lângă mașina cu care veniseră, ceva se rupse în mine, mi-o imaginam în spatele meu, strângându-mă tare de talie. Nu mă interesau ce vorbesc ei acolo, eram cu gândul la ea. Mi-am trecut degetele peste șaua din piele, închizând ochii și stăpânindu-mi gândurile îngrozitoare care îmi înnegreau vederea.

- Daemon, glasul lui Van lângă mine mi-a distras atenția pentru un moment. Nu vrei să vi cu noi? Poate că e mai bine să faci exact așa cum ți-am cerut ea.

Mi-am mijit ochii privind-o cu duritate. Am stat mai bine de trei luni fără ea, iar eu cred că acum este momentul potrivit să mă interesez în legătură cu starea ei. Nu știam nimic, nu știam dacă mai este în viață sau nu, dar era timpul să aflu. Îmi era greu, inima bubuia în pieptul meu greu, de parcă purtam un bolovan uriaș pe ea. Am încercat pe cât posibil să fiu tare, să urmez ce mi-a cerut ea, și asta am făcut, dar nu pot sta neștiutor. Doar gândul că acum trei luni mi-am luat definitiv rămas bun de la ea îmi face părul de pe mâini să se zbârlească. Alături de acei oameni săraci, ajutându-i, tot nu m-am simțit un om bun. Ea nu m-a părăsit, niciodată nu o va face, în schimb, eu o făcusem.

- Daemon, nu te mai învinovăți, ea și-a dorit doar binele tău și știa că doar așa o să te ajute.

Mi-am scuturat capul, trebuia să merg la spital și să aflu odată pentru totdeauna. Îmi era frică de o veste rea, atât de frică.

- Van, de când am plecat, în fiecare secundă, m-am gândit numai la ea. Acum sunt aici, și am de gând să aflu tot.

M-am întors și le-am lăsat lor bagajul, i-am salutat și am făcut cale întoarsă spre motorul meu. Am urcat pe el, simțind și aici prezența ei, era peste tot. Îmi lipsise senzația oferită de această mașinărie pe două roți, așa cum îi spunea ea. Am accelerat motorul pe autostradă eliberându-mi sentimentele mocnitoare, voiam adrenalina aceea care să mă facă să uit măcar pentru o secundă ideea că ea nu mai este. Acul de pe bord se ridicase la 200, dar nu îmi era îndeajuns, voiam să simt și eu durere fizică. Ajunsesem în mai puțin de cinsprezece minute în fața spitalului privat, după trei luni era neschimbat, dar de fiecare dată îmi producea o anumită emoție, acum era mai mare ca niciodată.

Nu știu la ce să mă aștept. Să o văd râzând, să nu o mai văd deloc, nici nu știu, am fost lipsit de informații luni de zile. Nu sunt pregătit, niciodată nu aș fi fost, inima mea striga după a ei, iar acum eu nici măcar nu știam dacă mai bate alături de a mea. Îmi era frică să intru înăuntru, eram un fătălău, nu știam ce mă așteaptă. Speram să fie bine, aveam o speranță. În aceste luni, deși plecat, am găsit nouă donatori posibili, atât știam. Când am plecat am lăsat doi oameni să se ocupe de găsirea unor donatori, i-am spus să plătească oricât este nevoie, erau oameni care țineau legătura cu medicul ei. Speram din tot sufletul să fi fost compatibilă cu unul din cei nouă, era ultima ei șansă.