Ultima suflare

Capitolul 34

Angel

Mi-am deschis geantă bombănind, doar ce am intrat în spital și deja telefon meu suna în draci. Am crezut că este Ethan, dar în schimb, pe ecranul telefonului apărea Van. Nu mai vorbisem cu ea de ceva timp, iar asta mă stresa.

- Van?

- Angel, mă bucur că ai răspuns! avea o vocea panicată care mă făcea să am și eu aceeași stare.

- S-a întâmplat ceva, Van? am înghițit în sec cu geanta pe umărul, pregătită pentru orice.

Aveam în stomac un nod imens.

- Da, Daemon are nevoie de tine, nu știe că te sun, dar nu am altă soluție.

Am deschis ușa salonului și am plecat înainte să știu unde mă îndrept sau de ce să îl ajut. Știam doar că are nevoie de mine și că se întâmplă ceva rău.

- Explică-mi, Van! practic am țipat la ea, nervoasă că nu îmi spune ce a pățit.

Nu pot să îmi imaginez ceva bun, sigur a făcut ceva, sau mai rău, i s-a întâmplat ceva.

- Suntem la o petrecere de lângă campus, acolo unde ai venit când s-a bătut Daemon.

Am închis ochii, tremuram din cauza emoțiilor ce au pus stăpânire pe mine.

- Au început lupta? am întrebat încet.

- Nu încă, peste trei minute, grăbește-te! Altfel o să îl veți pe Daemon după gratii.

Mi-am băgat telefonul în geantă și am coborât din lift. Am intrat în primul taxi pe care l-am văzut la intrarea în spital, era un domn tăcut pe care l-am stresat la maxim până am ajuns în fața acelei case blestemate. I-am aruncat pe bancheta din față patru bancnote mototolite, apoi am fugit în acea casă plină de studenți beți și plini de hormoni. M-am strecurat printre ei cu ajutorul înălțimii mele, de apreciat în momentul de față, și am coborât jos, la subsolul înfricoșător, unde era al naibii de frig și întuneric, dar acum nu simțeam nimic din cauza adrenalinei, nici măcar nu îmi mai era frica de acei tipi libidinoși ce aveau câte o injecție înfiptă în vene. Ușa din fier a fost la fel de grea precum îmi aminteam. Iar înăuntru era neschimbat, mai puțini oameni decât data trecută, cei drept, dar aceleași urlete.

L-am văzut cu greu, fiindcă se lupta cu un alt bărbat de vrei doi metri care îl acoperea cu totul.
De ce își alege adversari atât de uriași? Am împins cum am putut oamenii de lângă mine până am dat de Seba, care se pusese ca un stâlp în fața mea.

- Are nevoie de tine, dar dacă intri acum în ring, o să ți-o primești și tu, și-a pus mâine la piept.

- Angel, doar strigă-l! m-am întors spre Van și spre ceilalți. O să ne omoare fiindcă te-am chemat aici, a continua Van. Așa că nu intra acolo.

Mi-am strâns pumnii nervoasă, și cu tot curajul adunat, nu știu de unde, am trecut de ei până am ajuns în față, acolo unde îi vedeam cel mai bine. Își trânteau pumni și picioare unul altuia.

- Daemon! l-am strigat și asta l-a făcut să îl doboare pe acel bărbat ajungând peste el și amețindu-l cu un pumn. Daemon! alt strigăt, o lovitură mai puternică.

Aveam impresia că doar îl făceam mai nervos, căci îl lovea mai puternice pe acel bărbat plin de sânge.

- Daemon, oprește-te!

Nu știam dacă aude din cauza adrenalinei sau a urletelor oamenilor din încapere, dar îl lovea pe omul ăla din ce în ce mai tare.

Plângeam, simțeam lacrimile calde cum se preling în jos pe obrajii reci, eram speriată și nu știam ce să fac, mă simțeam legată la mâini. Aerul era atât de închis și de scârbos că încercăm să respir normal, dacă era posibil. Mâinile lui erau acoperite de sânge, la fel și acel om, mai rău decât data trecută. Văzând că omul nu se mai apăra, am sărit în ringul ăla improvizat, și stângace fără să știu ce naiba fac, m-am apropiat ușor.