Ultima suflare

Capitolul 27

Daemon

Mă ardeau ochii și tot ce voiam era să ajung acasă și să mă arunc în pat lângă ea, dar cu puțina conștiință rămasă, știam prea bine că trebuia să stau cuminte în camera mea. Speram totuși să doarmă ca să nu mă vadă în starea asta, mai ales că mă urcasem la volan beat și drogat, iar dacă nu aveam eu norocul asta, atunci garantat va urma o predică lungă care m-ar fi dus cu gândul la propunerea grupului de a rămâne în acea frăție, sper să nu regret că m-am întors. Într-adevăr nici nu mai puteam sta, mă simțeam vinovat că am lăsat-o singură și că am fost ca de obicei un nenorocit impecabil, așa că imediat ce mi-am făcut plinul am și plecat de la petrecerea aia cu multe ispite, dar niciuna nu era ispita mea. Am intrat în casă cât de silențios am putut, pe vârfuri și cu pași mici fără să fac un zgomot în această liniște mormântală. Aveam un instinct să intru și să văd ce face, dar nu era cea mai bună alegere și cred că cel mai bine era să îmi încarc telefonul și să văd dacă mi-a scris ceva.

Tolanit în mijlocul patului cu ochii aproape închiși, așteptam să se deschidă drăcia asta de telefon. Eram diferit și vedem și eu asta, nu în sensul rău, dar destul încât să mă sperie știind ce putere are asupra mea. Cu Angel eram băiatul de casă pus cu botul pe labe, iar cu prietenii eram Daemon cel libertin și dur.

Am clipit de câteva ori obișnuindu-mă cu lumina telefonului mult prea puternică ajungând într-un final să văd cele treizeci și trei de apeluri de la paznicii casei și încă zece de la psihiatrul lui Angel.
M-am ridicat din pat reflexiv și am fugit în camera ei trântind ușa până în perete căutând-o cu vederea, dar tot ce puteam să văd erau doar aparatele medicale, medicamente, geamantanul ei negru, telefonul mobil și sânge. Toată băutură, drogurile și somnul s-au scurs din corp meu cu rapiditate, iar o găleată cu apă rece mi s-a aruncat fix în față. M-am întors și am coborât câte trei trepte de-o dată ca să ajuns cât mai repede la mașină. Eram amețit din cauza adrenalinei, nu puteam să mă gândesc la ceva pozitiv. Mă treceau toate emoțiile, tremuram în adevăratul sens al cuvântului și mă temeam să nu i se întâmple ceva rău.
Sânge!

Puteam să mă declar nebun, mintea îmi era blocată de gânduri negre. Dacă așa se simte frica, nu vreau să mai dau de ea. Și să fiu sincer, niciodată nu m-a traversat o asemenea emoție îngrozitoare, nici măcar la accidentul părinților. Mă temeam pentru cineva după mulți ani, mă temeam pentru ea în pula mea. Mă temeam cu adevărat și să fiu al naibii dacă nu îmi era frică. Era vina mea, trebuia să am grijă de ea și să o protejez. Dracu!!

Ajunsesem la spital în mai puțin de zece minute depășind toate mașinile și încălcând și cea mai mică regulă de circulației. Am intrat în spital alergând fără să mai stau la recepție și am urcat în tâmpitul ăla de lift. Nu mai urca, număram fiecare etaj și mi se părea o veșnicie. Nu știam cum s-a ajuns la această situație, nu acum când chiar părea că este mai bine.
Sper să fi bine, altfel nu mi-aș ierta-o niciodată.

Ajuns la etajul șaptesprezece am mers cu pași mari pe holul principal, apoi la dreapta spre camera ei. Doamna bucătăreasă, Cameron (principalul paznic), psihiatrul, baba de la recepție și încă patru asistenți, toți stăteau în fața ușii camerei ei.

- Cum este? am strigat agitat și nervos exteriorizându-mă.

- Este în viață, asta este important, a spus psihiatrul, era agitat deși încerca să ascundă asta. Revino-ți și fii tare, o să fie bine, mi-a pus mâna pe umăr zguduindu-mă.

Nu știam ce să cred, pur și simplu eram speriat, îmi era frică să nu o pierd. Să nu o pierd și pe ea, să plece cum au plecat și părinții mei, să mă lase singur și să nu mă mai iubească nimeni. O să fiu din nou singur? Dacă ea mă părăsește cine o să mă mai iubească? O să mă lase, o să fiu singur. Nu, nu poate să mă lase, nu îngeraș, nu mă lăsa singur.