Ultima suflare

Capitolul 43

Angel

După luni bune stăteam în sfârșit în brațele bunicii mele. Îmi simțeam corpul înghețat deși buni era în spatele meu, strângându-mă cu dor. Nu înțelegeam de ce nu mă mai încălzesc odată, stăteam sub două pături, iar căldura era pornită. Frigul fugea prin venele mele amorțindu-mi corpul plăpând.

- Spune-mi, draga mea, ce s-a întâmplat de ai slăbit așa mult? De ce nu ai mâncat?

Oftase, continuând să îmi mângâie părul. Nu am putut să o văd, dar nici să mă mișc, deși îmi doream să o fac.

- Am intrat în ultimul stadiu, bunico.

Nu am mai vrut să o lungesc, era deja clar ca bună ziua. Starea mea deloc bună nu m-a lăsat să îi spun această veste într-un mod mai grijuliu. Nu a spus nimic, doar îi simțeam corpul încordat în spatele meu. Această liniște era binevenită.

- Nu, nu are cum, m-a scuturat puțin când și-a revenit din șoc. Totul era sub control când am plecat.

Era, căci odată ce am dat de facultate totul s-a schimbat. Și cum am spus, nu îmi pare rău, chiar deloc, acum însă trebuia să o fac și pe bunica să înțeleagă asta.

- După nu a mai fost, am murmurat tremurând. Nu am vrut să îți spun fiindcă știu prin ce ai trecut și tu.

Nu voiam să mai facă încă un atac de cord, mai ales din cauza mea.

- Scumpa mea, m-a îmbrățișat strâns lăsându-și tristețea să i se verse în jos, pe obrajii îmbătrâniți.

Un alt rând de lacrimi mi-au trecut printre gene, ajunsesem să nu le mai simt. Îi auzeam suspinele bunicii mele, femeia de peste șaizeci de ani care și-a pierdut șotul, un copil și urmează și un nepot. Era cea mai puternică femeie pe care eu am cunoscut-o, iar eu îi eram pe veci îndatorată, recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru mine, toată educația mi-a fost dată de ea, a doua mea mamă. Dacă nu era ea cine știe unde aș fi ajuns, ea a fost singura mea salvare.

- Nu mă lăsa și tu, mi-a spus îndurerată, cu o voce chinuită.

Nu puteam să mă întorc, corpul meu nu mai coopera în momentul de față.

- Bunico, i-am atras atenția pe un ton certăreț. Sunt mai mult decât sigură că o să îmi fie bine acolo sus, gândește-te la mine, am continuat cu o voce mică. Nu o să mă mai chinui, o să scap de durere, de medicamente, de tot.

După plecarea lui am simțit cum și eu plec cu el, sufletul meu era alături de el încă de pe acum. Cel mai ciudat era că durerea s-a oprit, simțeam doar un gol. De fiecare dată când îmi puneam palma în partea stângă a pieptului mă panicam, nu mai simțeam bătăile violente ale inimii, nu mai simțeam nimic. Era o senzație stranie, greu de explicat. Dar cu toate astea, eu eram fericită pentru el, mă simțeam împăcată. Ce a fost mai greu a trecut, acum doar trebuia să aștept. Și speram să se termine totul cât mai repede, dorul pentru el este criminal.

Bunica continua să mă țină în brațe șoptindu-mi vorbe încărcate cu durere. În momentul de față trebuia să am lângă mine persoane stabile emoțional care să mă ajute să trec peste această perioadă. Am ajutat, iar acum am eu nevoie de ajutor. Speram că cei din jurul meu să mă mai țină în cârcă pentru încă câteva luni. Dominic mi-a estimat undeva la maxim trei luni, și astea cu prelungire. Speram din tot sufletul la mai puțin, mă simțeam în plus, iar uneori aveam impresia că le aduc și lor tristețe.