Ultima suflare

Capitolul 17, volumul II

Angel

Am luat tava cu mâncare și am urcat cu ea sus. Am făcut ce știam eu mai bine, mai exact mâncare foarte simplă. Sandwich-uri, omletă, o porție de clătite cu sirop de arțar și unt și câteva fructe. Cafelele erau și ele aici, una tare și una dulce cu lapte. Nu avea nici el foarte multe în frigider sau în dulapuri, aproape că era gol peste tot. Nici măcar farfurii sau tacâmuri nu avea destule. Doar câteva bucăți și atât, strictul necesar.

Am tras perdeaua albă a barului cu baldachin și am urcat în pat lângă el. Am avut timp să fac toate astea cât el a vorbit la telefon. Era destul de stresant să conduci o afacere. S-a ridicat în șezut și mi-a făcut semn că termină imediat. S-a trezit mai repede ca mine, și de atunci tot vorbește la telefon. Îl înțeleg, de câteva zile bune nu a mai mers la lucru, și cred că problemele s-au adunat și acolo.

Am luat un bob de strugure și l-am mâncat, simțindu-mi stomacul gol. Era ora amiezii, iar noi abia acum ne-am trezit. Nu am dormit toată noaptea, abia pe la răsărit ne-am pus la somn. Și cum a spus și el, când m-am trezit abia de am mai putut să mă ridic din pat. După un duș bine cuvenit, mi-am mai revenit din amorțeală.

— Mor de foame, a aruncat telefonul pe saltea și a luat un sandwich. Scuze că am vorbit atât de mult, a luat o gură din el și a gemut.

Și mie îmi era la fel de foame. Nu am mâncat nimic de ieri de la cină.

— Nu trebuie să mergi la firmă? Ai lipsit de când am venit, nu vreau să ți se adune prea mult.

— S-au adunat mai multe fără tine, Angel! Nu plec, am destul timp pentru muncă.

Am dat din cap, mestecând în continuare. Nu l-am privit, simțeam din nou acel sentiment de vinovație.

— Și eu o să trebuiască să merg la lucru, nu pot să cer mai multe zile în plus.

S-a uitat la mine dur.

— Nu mi-ai spus că lucrezi, s-a oprit să mai mănânce, la fel și eu. Alt secret, câte trebuie să mai aflu?

— Ohh, asta e important acum? Tu de ce nu vrei niciodată să vorbești despre muncă? am insistat. Exact, Daemon, nu asta e important acum.

— Puteai să îmi spui totuși! Ce mai ții pentru tine neimportant? a accentuat ultimul cuvânt.

Am stat să mă gândesc, la propriu, chiar am stat să mă gândesc. Nu-mi vine acum nimic în minte, doar asta cu locul de muncă.

— Lucrez la spital, am ales să îi spun ca să terminam și cu asta. Cu copiii bolnavi, în special.

— Mereu ți-au plăcut copiii, mă așteptam la așa ceva.

A zâmbit, chiar dacă probabil era puțin supărat pe mine.

— Da, sunt consilier. Am vrut să îi susțin cât de mult, așa cum am avut nevoie și eu.

A expirat adânc și mi-a făcut semn spre poala lui. Nu am stat pe gânduri, m-am pus în brațele lui ca un copil ascultător. Mi-a sărutat creștetul, nu înainte să mă țină strâns la pieptul lui.

— Orice este important, vreau să știu toate detalii. Dar mă bucur pentru tine, iubești copiii și ești mai apropiată de ei fiindcă ai trecut și tu prin ce trec ei. De când lucrezi?

— De anul asta, m-au transferat din Franța la un post aici. Îmi place mult, chiar dacă e dureros să văd copiii cum se chinuie cu boala, alții nu reușesc să o învingă.