Un blestem și o Minune

Capitolul 24

- Cine ți-a spus-o? Țipă el.

- Alice!!! Dar de ce nu mi-ai spus nimic până acum? Dacă acel copil era al tău?

- Ieși afarăăă... Urlă William la mine.

Mă uit la el dezamăgită, după care ies imediat afară din birou trântind ușa după mine, îmi iau cheile de la mașină și fug afară... Intru în mașină și pornesc motorul, ies din reședința Wrise și mă întrept spre tribunal.

Am ajuns, mă dau jos din mașină, intru și o salut pe Eva:

- Bună dimineața!

- Bună Kristen, cum te simți?

- Sunt bine, acum trebuie să...

Oare să ramân la muncă sau să-mi dau demisia? Ce să fac?

- Să ce?

- Să-mi strâng lucrurile. Spun eu întreptându-mă pași rapizi către biroul meu, trebuie să strâng totul cât mai repede posibil, nu vreau să-l văd pe Will.

*****

Aproape am terminat, trebuie să mai duc niște dosare în biroul domnului Reed și după pot pleca. Nu apuc să fac un pas spre ușă căci ea se deschide, intră domnul Reed și după el intră Jasper.

- Cu ce vă pot ajută domnule Reed? Întreb eu.

- Cu nimic domnișoară Wrise, dar văd că nu doriți să mai stați. Spune el.

- Eu a-și mai lucra la dumneavoastră, nu mă deranjează faptul că voi lucra în același loc cu fiul dumneavoastră, dar soțului meu nu-i convine, așa că nu mai pot lucra aici. Spune eu.

- Imi pare rău, a-ți fost una dintre cele mai bune angajate ale mele. O zi bună în continuare. Spune domnul Reed.

- Și dumneavoastră la fel. Spun eu.

Domnul Reed plecă din birou dar rămâne Jasper. Eu îmi iau cutiile și dau să ies din birou, Jasper îmi deschide ușa și îmi ia două cutii din mână și ne îndreptăm către mașină.
Deschid portbagajul și așez cutiile. Jasper se uită la mine după care îmi spune:

- Imi pare rău!

- Și mie! Spun eu

- Adică!?

- Adică, îmi pare rău că te-am ajutat și fiindcă ți-am fost prietenă de încredere. Acum eu trebuie să plec. Spun eu în timp ce intru în mașina și închid ușa.

- Iartă-mă!

- Larevedere! Spun eu în timp ce pornesc motorul.

Ies din parcarea tribunalului și mă îndrept către casa Samanthei. O sun ca să vad daca este acasă.

- Alo?!

- În sfârșit, dai și tu un semn de viață, ce mai faci?

- Nu pot spune că sunt bine, pot veni la tine acasă?

- Da normal, mai întrebi!

- Bine, hai că mai am un pic. Ne vedem la tine. Pa!

- Pa!

După vreo 10 minute de mers cu mașina, ajung în fața casei. Mă dau jos din mașină, iar Samantha iesi din casă și vine spre mine, mă îmbrățișează, iar eu las frâu liber lacrimilor să curgă.

- Draga mea, ce ai pățit? Trebuie să-mi povestești tot în casă la o cafea și niște fursecuri, așa cum făceam în Londra cănd eram mai mici. Spune ea.