Un blestem și o Minune

Capitolul 70

A mai trecut o săptămâna.
Tocmai am ieșit din cabinetul doamnei ginecolog la care am fost. Ies pe sală unde mă așteaptă William îngrijorat.

Imediat ce mă vede se ridică în picioare și se apropie de mine.

- Hei, ce ți-a spus? Mă întreabă el.

- Mi-a spus că trebuie să am mai multă grijă de mine și de copil, mi-a recomandat niște vitamine și trebuie să mănânc mai multe fructe. Copilul e sănătos și nu există niciun risc de al pierde sau altceva. Spun eu serioasă.

- Ți-a spus în câte luni ești însărcinată? Întreabă el fericit.

- Da, am 2 luni jumate. Spun eu la fel de serioasă.

- Ce e? Nu te bucuri? Întreabă el în timp ce ne îndreptăm spre ieșire.

- Cum să nu mă bucur, doar e copilul meu. Spun eu.

- Copilul tău? Întreabă el confuz în timp ce eu mă prefac că nu-l aud și grăbesc pasul lăsându-l în urmă.

*****

Ajungem în fața casei. Coborâm și intrăm, Rose vine spre mine și mă întreabă:

- Ce ți-a spus doctorul?

- Multe... Spun eu cu ochii la Will care mă privește, după care urcă sus.

- A spus că totul e în regulă, amândoi suntem bine. Spun eu confuză, căci gândul îmi este la el.

- Scumpo, pari neliniștită. Spune ea îngrijorată.

În timp ce mă pregătesc să-i răspund Rosei, apare Will care mă privește preț de câteva secunde.

- Am treabă, ne vedem diseară. Spune el și pleacă imediat.

- Sunt bine. Îl răspund Rosei cu lacrimi pe față.

- Draga mea, ce e? Întreabă ea, dar eu nu o mai ascult, căci alerg către ușă. Ies și observ cum mașina lui o luase deja din loc, îl privesc plângând cum părăsește curtea reședinței.

Intru în casă, mă rezem de ușă și las frâu liber lacrimilor mele.
Rose vine grăbită spre mine.

- Ce este? De ce plângi? Întreabă ea.

- Nu mă mai vrea... gata, s-a terminat! Spun eu printre suspine.

- Nu mai spune asta, povestește-mi! Spune ea îngrijorată.

- Nu, mai bine plec, mă duc să stau în grădina din spate pentru câteva ore. Spun eu și plec plângând.

*****

Din perspectiva lui William:

Trebuie să fac ceva, nu mai suport să o simt atât de distanță față de mine. Acum o înțeleg, nu ar fi trebuit să-i spun ce i-am spus săptămâna trecută, ea a încercat doar să se apropie de mine, iar eu am îndepărtat-o.

Urc în mașină și pornesc spre casă, e 20:30 și e trecut de ora cinei.

*****

Intru în casă, mă îndrept spre bucătărie. O văd pe Rose stând la masă, pare îngrijorată.

- Te simți bine? O întreb eu.

- Domnule, sunt bine, dumneavoastră? Întreabă ea.

- Sunt bine, unde e soția mea? Întreb eu.

- E în grădină, pe o băncuță, acolo și-a pentrecut toată ziua. După ce ați plecat a plâns și a alergat după dumneavoastră.

- Dar de ce?! Întreb eu șocat.

- Nu știu, mi-a spus doar că s-a terminat și că dumneavoastră nu o mai vreți. Spune ea.

- Dar, de ce crede asta? Întreab eu.

- Nu știu, dar luați-o ușor, nu e în toane bune, nu a mâncat nimic, nu s-a schimbat de haine... Spune ea.

- Bine. Spun, după care mă întrept spre grădină.

- Kristen... Spun eu, iar ea tresare atunci când îmi aude vocea.

Mă privește intens, se ridică de pe băncuță și se șterge de lacrimi.

- Am crezut că nu mai vii, vrei să mai luăm cina împreună? Mă întreabă ea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

- Bineînțeles! Îi spun eu.

- Mă bucur! Spune ea și pleacă înaintea mea.

Intram în casă, ne așezăm la masă și servim masa.

Nu mănâncă, se uită la ea, dar nu ia decât o dată sau de două ori. Vreau să o liniștesc, dar nu știu cum.

- Kristen, iubito, mai știi când ți-am promis că după vizita la doctor, totul va reveni la normal? O întreb eu în timp ce ia își lasă capul în jos.

- Da! Spune el.

- Păi, am de gând să mă țin de promisiune. Spun eu.

- Serios! Spune ea cu lacrimi în ochii.

- Da iubito. Spun eu dar expresia de pe fața ei nu se schimbă, e la fel, nu se bucură.

Mai trec 5 minute, iar Kristen se ridică de la masă.

- Eu am terminat. Spune ea și pleacă din sală.

Nu mai apuc să spun nimic, pur și simplu m-a lăsat cu ochii în soare.

- Rose, poți strânge masă, am terminat. Spun eu și plec spre dormitor.

Intru în dormitor, e gol, cred că e în dresingul ei. Nu trece un minut și apare, mă privește serioasă, e îmbrăcată cu un pulover lung subțire și o pereche de pantaloni scurți care aproape că nu se văd. Mă apropii de ea și îmi așez mâinile pe talia ei subțire.
Mie dor de ea, foarte mult, dar nu știu cum să fac în așa fel încât să fim ca înainte, o iubesc mult și vreau să o fac fericită, totuși nu cred că va fi greu.

- Uite, sunt obisită... ți-ar prinde bine să te schimbi și să dormi mai devreme. Spune ea serioasă, dă să plece, dar o prind de braț și o privesc din nou.

- De ce m-ai lăsat cu ochii în soare la masă, de ce ai plecat? Întreb eu.

- Cu ce tupeu mă întrebi așa ceva?! Spune ea nervoasă în timp ce își trage cu putere brațul.

O privesc nervos și tot odată confuz.

- De ce săptămâna trecut ai plecat și mai lăsat goală pe pat cu ochii pe pereți? Țipă ea nervoasă.

- Nu mai țipa! Spun eu calm.

- Răspunde-mi! Urlă ea cu lacrimi în ochii.