Un blestem și o Minune

Capitolul 71

Continuarea:

- Răspunde-mi! Urlă ea cu lacrimi în ochii.

- Îmi pare rău! Îi spun eu sincer.

- Știi ce, nici nu vreau să aud scuza, nu te cred, oricum dacă chiar îți pare rău ai fi putut să-ți  ceri scuze mai devreme. Spune ea în timp ce-și șterge lacrimile.

- Noi nici măcar nu am mai vorbit, cum voiai să-mi cer scuze? Spun eu.

- Asta nu e o scuză. Uite, m-am săturat de minciuni, m-am săturat să te porți indiferent când vine vorba de mine, ești din ce în ce mai rece și dur cu mine fără motiv, nu mai suport! Țipă ea.

- Dar eu nu mă port indiferent cu tine, voiam ca copilul nostru să fie în siguranță. Spun eu.

- Copilul MEU! Tu nici măcar nu l-ai vrut, de unde știi tu că copilul e al tău? Poate e al altcuiva. Spune ea încercând să pară hotărâtă, dar eu îi pot vedea teama din ochii ei și îmi dau seama că minte.

- Nu încerca să minți, căci nu-ți iese. Îi spun eu zâmbind.

- Întotdeauna ai fost un om arogant și pervers. Ți-ai bătut joc de mine, mai înșelat fără pic de rușine. Eu am fost cea care te-a acceptat așa cum ești, sau cum ai fost, iar tu nu ai apreciat lucrul ăsta, nu ai apreciat faptul că te iubesc foarte mult și că eram gata să-mi dau viața doar ca să nu-ți fiu o pacoste, ca să poți scăpa de mine... Dar ia ghici ce, am fost o proastă, și nu am de gând să repet aceași greșeală. Țipă ea. În acel moment mă enervez la maxim în așa fel încât o iau de umeri șio trântesc de perete.

- Ajunge! Gata! M-am săturat să-mi reproșezi! Tu crezi că am fost dur și rece cu tine, draga mea, te înșeli, îți arăt eu de acum în colo cum e să fiu rece, dur, indiferent și cum e să te înșel fără pic de rușine. Țip eu la ea fără să mă controlez.

- Nu, nu am de gând să-ți mai îndur capriciile, plec! Spune ea încercând să iasă din mâinile mele.

- Iubito, nu pleci nicăieri, vreau să-ți arăt că pot fi un om bun, dar și un monstru așa cum mai descris tu, bine? Îi spun eu calm uitându-mă în ochii ei plini cu lacrimi.

- Lasă-mă! Îmi spune ea încercând să-și țină lacrimile în frâu.

- Bine, te voi lăsa doar dacă îmi dai un sărut. Îi spun eu.

- Tu chiar vorbești serios?! Întreabă ea șocată de comportamentul meu.

Mă apropii de buzele ei, dar ea își întoarce capul într-o parte încercând să scape.
Îi iau fața într-o mână și o sărut forțat, nu-mi răspunde la sărut, e foarte supărată pe mine, dar eu sunt de zeci de ori mai supărat și mai nervos decăt ea... la final o las să plece și mă îndrept spre baie.

******

Din perspectiva lui Kristen:

Nu am închis nici un ochii azi-noapte, am fost foarte agitată și gândurile negre nu-mi dădeau pace.
E 6:40 și William încă doarme, eu m-am așezat pe fotoliul fiindcă nu vreau să m-ai stau lângă el. Nu știu ce să fac, nu știu ce am facut. Poate că l-am întărătat, dar eu nu am crezut că-l voi aduce la starea asta. Da, am fost nervoasă ieri, mi-a trecut, dar lui n-o să-i mai treacă o perioadă. Până la urmă mă iubește, nu mi-ar face rău.

Îl privesc cum se fâstâcește prin pat, se ridică și mă observă pe fotoliu, dar nu mă privește, intră direct în baie.

Mă duc în dresing-ul meu și îmi fac rutina de dimineață, mă machiez frumos și mă îmbrac cu  o rochie albă, deasupra genunchilor, o pereche de sandale cu toc, părul pe spate ușor ondulat și cobor jos.

Imediat după mine coboară și William care mi-o ia înainte foare grăbit.
Mă îndrept spre bucătărie unde sunt Will și Rose discutând. Intru și îmi iau un pahar cu apă, după care îmi iau vitaminele.

William pleacă, iar Rose se apropie de mine.

- Scumpo, du-te în sala de mese. Spune ea.

- Nu, nu mie foame. Vreau o cafea. Spun eu.

- Kristen, te rog. Spune ea.

- Bine. Îi spun eu puțin speriată.

Mă duc în sala de mese unde e și Will care stă la masă uitându-se în telefon. Mă așez la celălat capăt al mesei, e o distanță destul de mare, la o masă de 14 persoane...

Rose intră cu o tavă plină ca de obicei. Îl servește pe Will cu o cafea și niște biscuiți.
Apoi vine la mine și mă servește cu un "Smoothie Bowl" plin cu fructe, semințe și cereale, bănuiesc că e din fructe de pădure datorită culorii mov.

Mă uit la Rose confuză și o întreb:

- Ce e asta? Ți-am cerut o cafea! Îi spun eu nervoasă.

- Rose, poți pleca! Îi spune William calm.

- Ce e asta? Nu i-am cerut asta! Mă plâng eu.

- Vorbești prea mult. Îmi spune el.

- Plec! Ies să mănânc ceva în oraș. Spun eu ridicându-mă de la masă.

- Nu pleci nicăieri. Spun el venind în fugă spre mine.

Mă apucă de braț și mă ține strâns.

- Nu ți se pare că ești cam mofturoasă? Scapă de atitudinea asta! Spune el serios.

- I-ați mâinile de pe mine! Strigă eu, iar în acel moment mă apucă de obraji cu o mână și mă strânge.

- Ajunge! Ți le-ai luat pe toate în cap! Mă crezi prost sau ce? Țipă el la mine.

De odată intră Rose și ne privește speriată.

- Rose, asigură-te că mănâncă ceea ce are în farfurie, că se schimbă de hainele aste și că nu va ieși nicăieri. Dacă nu respecți ordinele o să avem probleme. Spune el și îmi dă drumul.

- Da domnule. Spune ea.

- Mă duc în biroul meu, de azi nu voi mai merge la firmă, voi lucra de aici. Spune el și plecă.

Mă așez la masă cu mâinile pe frunte și coatele pe masă, câteva lacrimi îmi alunecă pe obraz, încerc să mă abțin, dar e greu.