E 8:00. Stau întins pe pat. Nu am închis un ochii toată noaptea. M-am tot gândit la ce s-a întâmplat ieri, și nu îmi vine să cred că a fost în stare să facă așa ceva. Ce a crezut că se va rezolva? Ce a fost în capul ei?
Mă ridic din pat și mă îndrept spre baie. După un duș scurt, mă îmbrac rapid și cobor jos.
- Bună dimineața! Spun în drum spre ușa de la intrare.
- Bună dimineața fiule, unde pleci așa devreme? Întreabă tata.
- Mă duc la spital, trebuie să o văd pe Kristen! Spun eu.
- Cum așa?! Până ieri nici nu voiai să auzi de ea... și acum ce? Ce s-a schimbat fiule? Întreabă tata lăsându-mă șocat.
- Tată, e soția mea! Spun eu pe un ton ridicat.
- Dacă ai fi considerat-o soția ta de la bun început nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Spune tata.
- Da, recunosc, ai dreptate, dar o iubesc mai mult ca niciodată, nu o pot lasa să plece, să mă părăsească. Spun eu.
- Dar fiule, la ce te-ai gândit când ai alungat-o din viața ta, când ai jignit-o și când nu i-ai arătat nici un gram de iubire, de sentimente față de ea? Întreabă tata.
- Nu știu, dar tot ce știu sigur e că regret amarnic. Spun după care plec.
*****
Sunt pe holul spitalului cu un buchet mare de flori în drum spre salonul în care se află Kristen. Abea aștept să o văd, să se trezească ca să-i pot arăta că o iubesc și că nu sunt așa cum am vrut să par.
Ajung în fața ușii pe care scrie 43, salonul în care mi-a spus doctorul că este. Intru ușor, o zăresc întinsă pe pat, are ochii închiși.
Branulele mâinile subțiri și fine care acum două săptămâni îmi mângâiau fața în timp ce ea îmi șoptea "te iubesc".
Pun florile într-o vază cu apă, după care mă așez pe fotoliul de lângă pat. Nu se aud decât aparatele care îi măsurau pulsul inimi și respirația ei firavă. O privesc cu milă, cu durere în suflet. Este bandajată la cap, are zgârieturi pe mâini, iar unul din obraji ei este vânat, buza de jos este spartă, iar pielea ei este palidă ca soarele.
Sunt un nemernic, dacă nu aș fi dat cu piciorul la tot ce am avut...adică, la tot ce avem împreună nu s-ar fi ajuns aici. O privesc, îi iau mâna în palmele mele.
- Îmi pare rău, îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat, dar nu trebuia să reacționezi așa. Ai fi putut muri, și tu și copilul acesta.
Să știi că nu am de gând să bag divorț... adică, dacă ai fi sinceră cu mine și mi-ai spune a cui e copilul poate am rezolva niște treburi.
Uite, Kristen, eu te iubesc foarte mult și mi-ai fost dragă de la început, chiar din fața altarului. Nu vreau să mă părăsești sau să mă urăști, vreau să fie totul ca înainte. Îi spun eu cu lacrimi pe față.
Nu mai apuc să spun niciun cuvânt, căci o doamnă asistentă mai învârstă intră în salon.
- Bunăziua domnule Wrise! Spune ea.
- Bunăziua! Eu trebuie să plec, vreau să discut cu doctorul. Spun după care plec.
Mă îndrept spre biroul doctorului, bat la ușă, aud un "intră", după care intru.
- Bunăziua doctore, care este starea e soția mea? Întreb eu.
- Domnule Wrise, soția dumneavoastră e încă în comă, ar trebui să-și revină în cel puțin două zile după calculele mele. Spune el.
- Ce bine! Spun eu bucuros.
- Da, după ce se va trezi o să trebuiască să mai stea încă două-trei zile pentru siguranță. Spune el.
- Bineînțeles doctore! Spun după care mă îndrept spre casă.
*****
Îmi e dor de ea mai mult ca niciodată, sper să se trezească cât mai repede.
CITEȘTI
Un blestem și o Minune
Romance-Kristen Hornor in vârsta de 23 de ani locuieste Londra, ea are o viata perfecta: este o avocata foarte buna, este logodita cu viitorul ei sot Tom Jameson care o iubeste foarte mult. Este o fata destul de bogata care are tot ce ii trebuie pana la un...
