Despre tine

Capitolul 2

    Nici în zilele ce au urmat nu te-ai uitat la mine, iar eu plecam acasă cu inima frântă. Îmi era dor de ochii tăi. Îmi era dor să te uiți la mine, cu toate că ai făcut acest lucru doar o dată. Voiam să o faci din nou, ochii tăi să fie din nou pe mine, chiar și pentru câteva amărâte de secunde. Însemna foarte mult pentru mine.

    Era vineri. Iar tu erai la fel de frumos. Erai îmbrăcat în negru din cap până în picioare, iar această nonculoare ți se potrivea perfect. Îți scotea ochii verzi și pielea albă în evidență, iar părul tău strălucea în lumina soarelui ce intra pe fereastra lângă care stăteai.

    Te urmăream din banca mea și încercam să fiu atentă și la tine și la lecția ce ne era predată de doamna Anderson, profesoara de engleză. Îmi era greu ce-i drept, căci tu erai băiatul de care îmi plăcea la nebunie, iar acea lecție era importantă.

    Stăteam cu privirea în caiet și cu gândul la tine, atunci când profesoara și-a dres glasul lângă banca mea. Mi-am ridicat capul și am dat de ochii căprui ai profesoarei. Avea părul castaniu strâns într-un coc la spate, iar hainele îi erau perfect călcate și aranjate. Își ținea mâinile în șolduri vrând să îmi arate că este supărată sau nervoasă, iar intre sprâncene avea câteva cute.

    — Domnișoară O'Brien, sunteți atentă? m-a întrebat aceasta iritată.

    — Ăă... Da, am răspuns timidă.

    Mi-a aruncat o privire suspectă și după câteva momente a plecat de lângă banca mea, continuând lecția, iar eu i-am mulțumit în gând lui Dumnezeu că nu mă întrebase ceva, căci nu fusesem atentă la niciun cuvânt. Prin mintea mea zburda un singur băiat cu ochii verzi ca firul de iarbă și cu părul șaten deschis.

    Mi-am ridicat privirea spre banca în care stăteai și am dat de ochii tăi minunați, ce mă priveau pentru a doua oară. Ți-am susținut privirea aproape un minut, însă clopoțelul ce anunța sfârșitul orei a răsunat în întreaga școală, iar tu ți-ai întors privirea spre manualul și caietul tău. Le-am strâns în același timp, însă tu ai părăsit clasa înaintea mea.

    Când am ieșit, Mia mă aștepta la ușă, toată un zâmbet. Era frumoasă când zâmbea. Mă rog, era frumoasă tot timpul. Ochii săi albaștri ieșeau în evidență datorită machiajului ce îl purta zilnic, iar hainele îi accentuau formele și picioarele lungi. Uneori eram geloasă pe ea și pe silueta ei.

    — De ce ești așa fericită? am întrebat-o.

    — Aiden mi-a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul! a chițăit fericită.

    În suflet mi s-a instalat tristețea, însă tot aveam speranța că nu vorbește despre același Aiden. Probabil mai existau și alți Aideni în această școală, nu?

    — Care Aiden? am întrebat-o.

    — Cum „Care Aiden?”, aiurito? Aiden Williams, colegul tău.

    În acel moment mi-a picat cerul în cap și am simțit inima cum mi se rupe. În suflet mi se instalase tristețea, iar respirația mi se îngreunase, căci erau șanse ca ea să te placă, Aiden. Însă speram să nu. Dar oare tu o plăceai pe ea? Exista posibilitatea aceasta. Avea tot ce își putea dori un băiat.

    Am plecat împreună spre cantină, Mia cu zâmbetul până la urechi, iar eu cu inima călcată în picioare. Din păcate – sau din fericire –, tu și prietenii tăi nu erați prezenți. Mi-am luat o doză de suc de portocale și o prăjitură cu ciocolată, chiar dacă simțeam un nod în gât, iar Mia și-a luat un măr și o sticlă de apă, și ne-am așezat la o masă.

    Cu cât Mia îmi povestea mai multe despre cele întâmplate cu tine, cu atât mi se rupea inima mai tare. Nu știu cum am putut rezista. Aveam o stare proastă și mi se dusese tot cheful de școală. Tot ce voiam era să mă duc acasă și să îmi plâng singură de milă.

    Durea prea tare să aud că i-ai zâmbit.