Despre tine

Capitolul 35

    Am luat o înghițitură zdravănă de apă cu speranța că nodul din gâtul meu va dispărea. Nu înțelegeam de ce m-ai privit așa mai devreme. Parcă voiai să mă mănânci din priviri.

    Ne-am apucat de treabă, iar acum amândoi subliniem ce este mai important din caiet. Eu pentru Rusia, tu pentru Germania. E o lecție lungă, deja au trecut zece minute, iar noi nici pe la jumătate nu suntem.

    Faptul că îmi țin mintea ocupată mă ajută să îmi calmez bătăile inimii, care mai devreme o luaseră razna din cauza ta. Și distanța dintre noi are de a face cu asta, căci eu stau la un capăt al canapelei, iar tu la celălalt.

    — Am terminat. Vrei să te ajut? întrebi peste aproximativ cinci minute.

    Nici nu mă miră că ai terminat, căci lecția ta este mult mai mică. În schimb, Rusia fiind o țară gigantică, și lecția este gigantică.

    — Ăăă... Da, te rog.

    Te apropii, iar cu fiecare centimetru pe care îl parcurgi inima îmi bubuie și mai tare. Nu știu ce să fac, dacă să te privesc sau nu. Nu știu cum să mă comport în preajma ta. Să îți vorbesc? Să nu? Până la urmă mă rezum doar la a-mi da părul după ureche. Lucru ce nu trece neobservat de ochii tăi verzi. Te așezi lângă mine și îți dai jos papucii, urcându-ți picioarele pe canapea, stând la fel ca mine. Genunchii ni se ating ușor, iar pielea mi se face de găină. Locul pe care l-ai atins mă arde și simt furnicături.

    Îmi întorc încet privirea, iar tu deja mă privești. Mă analizezi. Oare, ce vezi când mă privești? Vezi ceva ce îți place? Sper că așa este! Facem contract vizual și, pentru a nu știu câta oară, mă pierd în ochii tăi. Atât de frumoși! Atât de cristalini! Atât de puri!

    Îți retragi primul privirea, câteva minute mai târziu. Tragi ușor caietul și îl pui undeva la mijloc, pe genunchii noștri. Te apuci să citești pagina dreaptă, subliniind câte ceva. Îmi las și eu privirea în caiet și continui cu ce am inceput, încercând să nu mă las distrasă de tine.

    Durează ceva până terminăm și răsuflăm ușurați, punând creioanele jos.

    — A durat o veșnicie! te aud spunând.

    — Mie-mi spui? Dacă făceam asta singură dura și mai mult, mi-am întors capul spre tine, rezemată de spătarul canapelei. Mulțumesc pentru ajutor!

    — N-ai pentru ce, ai schițat un zâmbet mic în colțul gurii.

    Câteva minute mai târziu, scriem pe coli informațiile principale: așezare geografică, populație și kilometri pătrați.

    — Cred că ajunge, momentan, zici tu.

    Aprob din cap și îmi strâng lucrurile, apoi le bag în rucsac.

    — Ne vedem la mine sâmbătă? te întreb.

    — Da. Pe la cât?

    — Două? sugerez.

    Aprobi din cap.

    — Te anunț în caz că se schimbă ceva.

    — Îmi poți... Ăăă... Îmi poți lăsa numărul tău de telefon? întrebi rușinat.

    — Ăăă, da, sigur.

    Iei telefonul tău de pe măsuța de cafea, tastezi ceva, apoi mi-l întinzi. Mă uit și văd că ai intrat la crearea unui nou contract, așa că fac și eu același lucru cu telefonul meu, apoi ți-l întind. Tastez cifrele și mă gândesc dacă să îmi scriu și numele, însă poate te deranjează sau vrei să mă treci altcumva în telefon, așa că las spațiul gol. Ne întindem telefoanele unul altuia în același timp. Facem contract vizual câteva secunde, apoi ne mutăm privirile în telefoane. Tastez un "Aiden", apoi salvez contactul și blochez telefonul.

    — Ar trebui să plec, zic și mă ridic.

    — Ești sigură că nu mai vrei să mai stai?

    Mă vrei în preajma ta? Vrei să mai rămân? Aș spune "Da" cu toată inima, însă știu că ai întrebat din politețe. Mă întristez puțin.

    — Scuze, poate altă dată.

    Aprobi și mă conduci la ușă. Mă încalț și văd că același lucru faci și tu.

    — Nu este nevoie să mă conduci.

    — Ba da, este. În plus, aș vedea unde locuiești, iar sâmbătă mi-ar fi mai ușor să găsesc adresa.