Despre tine

Capitolul 69

   Cuvintele tale încă mi se derulează prin minte cu rapiditate. Nu știu ce să zic sau să fac, iar privirea mi-a rămas blocată în ochii tăi ca jadul. Încă ești îngenuncheat în fața mea, cu mâinile tremurânde pe genunchii mei.

   — De ce eu?

   Pun cea mai proastă întrebare, însă e tot ce am putut scoate pe gură în acest moment. Ochii tăi mă privesc cercetător, parcă așteptând să zic altceva. Umerii ți se ridică ușor.

   — Nu știu, Eva, vocea ta răgușită se aude.

   "Cert este că înnebunesc când vine vorba de tine.", îmi răsună în minte și îmi dau seama că nu vrei să spui lucrurilor pe nume în adevăratul sens al cuvintelor. Îmi mărturisești câteva cuvinte, dar apoi te comporți urât cu mine, iar eu nu înțeleg ce simți. Nu înțeleg dacă simți la fel ca mine sau dacă mă displaci. Dacă mă vrei aproape sau nu mă mai vrei în preajma ta. Știu că, poate îți este frică de ce răspuns îți voi da, în cazul în care și tu mă placi, însă te asigur că nu ai de ce să te temi, căci eu te plac și te accept așa cum ești.

  — Cred că sunt pregătit să vorbesc, spui încet, iar mâna ta o caută pe a mea.

  — Sunt aici să te ascult! îți strâng eu mâna la rându-mi. Sunt aici pentru tine! Indiferent de cum te comporți cu mine sau cât de mult mă rănești, aş fi vrut să continui.

   Tragi aer în piept și pleci ușor capul, privirea ta fiind acum pe picioarele noastre.

   — Copilăria mea... nu a fost tocmai roz, spui cu greu. Mi-am petrecut-o aici, la bloc, plecând, uneori, în vacanțe cine știe pe unde cu părinții mei.

   Te oprești aici, însă eu nu te grăbesc, căci știu că îți este greu să vorbești despre asta. Tot ce fac este să îți strâng mâna mai tare, spunându-ți tăcut că sunt aici. Știu că nu acesta este motivul ce te supără, căci nici eu nu plecam în fiecare an în vacanțe cu părinții mei.

   — Atunci era totul bine, continui tu. Vorbeam, râdeam... Dar, când ne întorceam, totul revenea la normal, amândoi plecând cu serviciul în diferite orașe, spui cu o voce tristă, monotonă. Eu eram singur mereu, trebuia să îmi port singur de grijă, căci nu mai aveam pe nimeni. Nici nu ai idee de câte ori mi-am ars mâinile încercând să îmi gătesc ceva... Sau de câte ori am ars mâncarea...

   Oftezi învins, iar în mintea mea încep să se deruleze imagini cu un mic Aiden în bucătărie, cu același păr șaten și niște ochi mari, verzi, încercând să își facă ceva de mâncare, însă ajungând să se rănească sau să rămână flămând. Ochii mi se înlăcrimează la acest gând, iar mâinile mele te cuprind într-o îmbrățișare. Mă strângi și tu încet, dar te retragi repede, continuând să îmi vorbești.

   — Eram trist și supărat. Mă simțeam singur și de abia așteptam să vină ai mei acasă, iar când veneau... Se certau mereu. Niciodată nu se înțelegeau, iar eu eram nevoit să le ascult cuvintele grele ce și le aruncau unul celuilalt. Mie nu îmi ofereau multă atenție, de parcă nici nu existam, dar, în ciuda acestui fapt, eu îi iubeam nespus. Și mă obișnuisem cu acest comportament al lor, mă mulțumeam cu puținul ce mi-l ofereau, spui resemnat. Dar să divorțeze și mama să mă părăsească... A fost... Ca un cuțit în inimă.

   Buza inferioară îmi tremură, trădându-mi sensibilitatea la cele auzite. Nu mă așteptam deloc la asta, iar cuvintele tale m-au luat, oarecum, prin surprindere. Ochii noștri fac contact, iar mâna ta o părăsește pe a mea și îmi cuprinde obrazul drept, iar mâna stângă își croiește același drum.

   — Nu plânge, Eva! Nu ți-am spus toate astea ca să îți fie milă de mine.

   — Știu, Aiden, dar toate astea sunt...

   Las propoziția în aer, negăsind un cuvânt potrivit pentru toată această realitate ce ai trăit-o la o vârstă atât de fragedă.

   — Știu... șoptești trist.

________________________________________

   Aștept părerile voastre!