Despre tine

Capitolul 67

   E deja ora două fără câteva minute, iar eu nu am primit niciun semn de la tine. Nu știu dacă te supărasei pe mine pentru că am plecat cu Hades ieri sau din alte motive, precum cele de săptămâna trecută, când am rămas la tine peste noapte. Cert este că nu mă simt bine știindu-te supărat pe mine. Acest lucru mă macină pe interior, mă distruge încet și chinuitor.

   Oftez și ridic telefonul de pe noptieră, decizând să îți las un mesaj.

Eu:  Nu lucrăm la proiect astăzi?

   Aștept răbdătoare un răspuns de la tine, însă el apare după minute bune, sec, dându-mi impresia că nu îți pasă.

Aiden:  Vino la mine.

   Aceste trei cuvinte mă lovesc din plin, înfigându-mi un cuțit în inimă pe care îl rotesc constant.

   Cred că am uitat cât de tare doare indiferența ta.

*

   Am ales să vin la tine, căci nu vreau să fii supărat pe mine, așa că iată-mă la tine la ușă, așteptând să răspunzi. Sunt puțin agitată, recunosc, însă sper să putem discuta cu calm, fără alte conflicte.

   Ușa se deschide, însă privirea ta rece mă îngheață pe loc. Nu spui nimic, doar stai și mă privești, privirea ta verde fiind blocată într-a mea. Acum, acel verde cald, pur și încântător este crud și rece, nelăsându-mă să citesc nimic. Nicio emoție, niciun sentiment.

   — Intră! vocea ta, ce odată era răgușită și plăcută, este dură și impunătoare.

   Fac cum îmi spui, apoi scap de încălțări și de geacă, toate sub privirea ta arzătoare. Însă, când îmi fac curaj să mă uit la tine, îmi arunci o privire urâtă și pornești pe hol, spre camera ta.

   — Aiden! reușesc să scot pe gură.

   — Ce? îmi spui indiferent, fără să te întorci.

   Inima mi se strânge dureros în piept, iar privirea mi se încețoșază, însă clipesc des pentru a alunga lacrimile și te urmez în cameră.

   — De ce te comporți așa? întreb încet.

   Am decis să las de la mine, căci dacă m-aş comporta la fel ca tine nu ar duce nicăieri și am distruge tot ce am construit până acum.

   — Ai venit să lucrezi la proiect sau să mă tragi la răspundere?

   Mă opresc din mers cu inima bubuindu-mi în piept. Asta a durut ca naiba. Mai rău decât toate celelalte vorbe aruncate sau fapte. Mai rău decât orice.

   Ochii mi se înlăcrimează, iar buza de jos îmi tremură ușor. Te întorci, ochii noștri făcând contact, iar în acel moment privirea ți se îmblânzește, însă fac cale întoarsă pregătită să plec.

   Când mâna ta îmi prinde brațul stâng, inima mi se strânge de durere, iar lacrimile sărate îmi curg pe obraji. Îmi plec capul, nevrând să mă vezi în această stare deplorabilă, nevrând să vezi ce efect au cuvintele tale asupra mea și cât de tare mă doare.

   — Eva...

   Încerc să îmi trag brațul din strânsoarea ta, însă tu nu îmi dai drumul, ci mă întorci spre tine. Brațele tale îmi cuprind corpul mic, ținându-mă astfel încât să nu mă pot retrage.

   — Iartă-mă, Eva! șoptești. Îmi pare rău...