Despre tine

Capitolul 86

Aiden Williams

    După mesajele trimise încă am rămas cu gândul la tine. Iar când mi-ai spus că te pui să dormi m-am înjurat în gând că nu sunt lângă tine. Că amân momentul în care să îți mărturisesc ce simt pentru tine și că irosesc timp în care puteam fi fericiți împreună. Timp în care îți puteam simți pielea catifelată. Timp în care îți puteam gusta dulceața gurii.

    Mă foiesc în scaunul de la bar, căci sunt în bucătărie, și recitesc ultimul mesaj de la tine în timp ce mă joc cu inelul primit de Crăciun ce îl port încă de atunci.

Eva:  Să ai vise frumoase!

    Cu siguranță vor fi frumoase dacă vei apărea tu în ele! Măcar acolo să te pot vedea cât să îmi alin cât de cât dorul de tine, dacă la școală timpul ne este limitat.

    Imaginea ecranului se întunecă, iar tonul de apel răsună în întreaga bucătărie. Când citesc numele apelantului, un fior îmi trece prin corp, iar mâinile îmi tremură încet pe telefon, însă glisez și răspund.

    — Alo?

    — Aiden! Ce faci? vocea ei deloc tandră îmi lovește timpanul.

    Nu știu ce să zic sau să fac, așa că mă rezum doar la a-mi curăța gâtul și la a aștepta următoarele sale cuvinte.

    — Voiam doar să știu cum o mai duci, căci până la urmă ești copilul meu. Ai mâncat?

    Simt cum furia preia controlul și mă face să îi vorbesc așa cum nu am mai făcut-o până acum.

    — Nu, nu am mâncat și ghici de ce, îi spun printre dinți.

    — De ce? mă întreabă de parcă totul ar fi bine.

    — Pentru că tu nu ești aici să îmi gătești sau să ai grijă de mine. Pentru că ești la mama dracu' și m-ai părăsit! îi spun cu vocea tremurândă, dar dură, și cu lacrimi amare în ochi.

    La dracu' cu toate astea! M-am săturat să plâng și să fiu nefericit din cauza familiei mele. M-am săturat ca mama să nu dea niciun semn, iar când o face să mă ia peste picior. M-am săturat ca tata să nu fie niciodată acasă și să nu mă întâmpine când vin de la școală sau să nu vorbesc cu el despre tine. Pur și simplu m-am săturat! Îmi doresc să mă fi născut într-o familie normală! Una care să mă iubească.

    — Limbajul, băiete! Și nu-ți permit să îmi vorbești pe tonul ăsta! Nu așa te-am crescut.

    Am pufnit într-un râs ironic, fără pic de amuzament.

    — Nu așa m-ai crescut? Ciudat, pentru că eu îmi aduc bine aminte că nu ai fost aici nici măcar o clipă să mă vezi crescând, iar când ai fost, erai prea ocupată să te cerți cu tata ca să îmi mai acorzi atenție.

    Ea tace la capătul celălalt al firului, însă eu sunt croit să îi spun tot ce am pe suflet, toată suferința în care am trăit, toate momentele pe care le-a ignorat.

    — Știi de câte ori m-am ars când încercam să îmi gătesc singur ceva, căci voi erați plecați cu săptămânile? Știi de câte ori m-am culcat flămând? Sau de câte ori am adormit plângând și ducându-vă dorul? îi reproșez cu vocea tremurându-mi groaznic, fiind pe punctul de a ceda. Știi?

    — Te victimizezi prea mult, Aiden!

    În acel moment am apăsat butonul roșu și am închis apelul, telefonul izbindu-se de masă la fel de tare ca lacrimile de obrajii mei.

    Am cedat. Mi-am vărsat suferința și m-am descărcat așa cum am putut. Prin lacrimi și prin lucruri aruncate în pereți.