Despre tine

Capitolul 56

    Afurisitul de clopoțel sună în toată școala, făcându-ne să tresărim și să ne îndepărtăm unul de celălalt.

    Inima îmi bate cu putere de la sperietura trasă, dar și din cauza ochilor tăi mari ce mă privesc neîncetat, ușor speriați, dar și cu o tandrețe de neimaginat. Îmi permit să te analizez pentru câteva clipe, hainele și părul stându-ți minunat. Blugii negri și hanoracul gri – fără glugă – ce se asortează cu inelul craniu, se așează minunat pe tine, iar când îți treci mâna stângă prin păr... O, Doamne!

    Mă dezmeticesc repede, amintindu-mi de clopoțelul ce a sunat, asta însemnând că trebuie să ajung la oră.

    — Hei, Aiden! rup eu tăcerea.

    — Hei. Ce oră ai?

    — Franceză. Tu?

    — Spaniolă, îmi spui cu vocea răgușită. Te pot conduce? continui rușinat.

    Mă uit perplexă la tine, însă aprob din cap, iar apoi pornim spre clasă. Sper doar ca profesoara să nu fi ajuns înaintea mea.

    — Cum este mâna ta? mă întrebi curios, dar și îngrijorat.

    — Cred că începe să se vindece, spun privind bandajul alb ce îmi înconjoară palma dreaptă.

    Îmi zâmbești, iar măruntaiele îmi tremură. Este minunat modul în care buzele tale se curbează în sus, lăsând la vedere dinții tăi perfect drepți, la fel de albi ca perlele.

    — Mă bucur nespus că ești bine!

    — Tu cum te simți? te întreb, iar corpul tău se încordează ușor, înțelegând unde bat cu întrebarea mea.

    Oftezi, și îți lași, pentru câteva secunde, privirea în pământ.

    — Mă descurc, ridici din umeri.

    — Ai nevoie de puțin timp, Aiden. El va vindeca rănile și va rezolva o parte din probleme. Iar dacă ai lângă tine persoanele potrivite, totul va fi bine.

    Îți ridici privirea, iar ochii tăi puri îi întâlnesc pe ai mei, făcând în așa fel încât fiorii să îmi apară în tot corpul.

    — Spune-o din nou! șoptești.

    — Am spus că ai nevoie de...

    — Nu asta, mă întrerupi. Numele meu, continui când vezi că nu înțeleg la ce mă refer.

    Numele tău?

    Nu înțeleg de ce vrei să îl auzi spus din nou, și nu înțeleg de ce inima mi-a bubuit în piept atunci când m-ai rugat să îți repet numele. Nu înțeleg de ce corpul meu reacționează așa în prezența ta. De ce fluturii mi se trezesc la viață, iar fiorii apar. De ce picioarele mi se înmoaie și simt că o să leșin în curând. De ce degetele îmi tremură pe cărți și de ce sângele îmi arde în vene.

    — Aiden.

    Încerc să o spun cât mai normal, însă iese mai mult ca un suspin.

    Zâmbești mulțumit, iar eu mă înroșesc.

    — Ne vedem la engleză! spui când ajungem în dreptul clasei mele, ușa fiind deschisă, semn că nu a venit profesoara, iar apoi dispari printre elevii ce încă rătăcesc pe holuri.