Despre tine

Capitolul 88

Aiden Williams

    —  Te rog să nu mă mai cauți niciodată.

    Cuvintele tale îmi fac inima să tresară dureros și să mă înțepe. Corpul începe să îmi tremure, iar senzația de abandon se instalează încet.

    Nu, nu-mi poți face asta, nu tu!

    Văd neclar cum te întorci fără să îmi mai arunci o privire și te îndrepți cu pași repezi spre ușă. Lacrimile continuă să îmi curgă pe obraji, iar cuvintele parcă au dispărut, astfel neputând să fac nimic pentru a te opri. Pentru a nu te lăsa să pleci.

    Nu știu de ce m-am comportat așa cu tine, căci nu meriți. Iar privirea tristă și îndurerată ce mi-ai aruncat-o înainte să pleci mi-a făcut inima zob. M-a făcut să mă simt ca ultimul om. Iar vorbele tale... m-au făcut să rămân împietrit, însă sunt total adevărate.

    Nu știu cât timp am stat uitându-mă în gol, însă ușa trântită mă face să-mi revin în simțuri. Te caut cu privirea, însă nu te găsesc pe nicăieri. Tu nu ești. M-ai părăsit.

    O, Doamne!

    Chiar m-ai părăsit!

    În acel moment, furia mă acaparează. E numai vina mea! Eu te-am făcut să pleci! Eu te-am făcut să nu mă mai vrei în viața ta! Eu și nenorocitele mele de cuvinte ce te-au făcut să plângi.

    Iau primul lucru ce mi-a venit la mâna și îl azvârl de perete. Vaza se sparge în zeci de bucăți și se împrăștie pe jos, la fel ca inima mea.

    — Nu poți să mă părăsești! urlu.

    Durerea din piept mă acaparează și mă face să cad în genunchi. Lacrimile îmi curg șiroaie pe față, dar nici că-mi pasă, ele nu te aduc înapoi. Ele nu-mi răscumpără greșelile.

    — Nu poți să pleci, șoptesc cu vocea întretăiată.

    Continui să plâng și să tremur, căzut la pământ, cu inima călcată în picioare. Dar merit. Merit tot ce mi se întâmplă. E numai vina mea.

    — Nu mă poți lăsa așa!

    Nu tu!

    — La dracu', Eva! Te iubesc! urlu, însă degeaba, căci tu plecasei de mult.

*

    Nici nu știu cum am condus până la casa ta. Asta nu trebuie să rămână așa. Nu mă poți părăsi. Nu se poate termina așa. Nu când inima mea e a ta.

    Au trecut doar câteva ore, însă trebuie să te văd. Trebuie să ne împăcăm. Trebuie să te simt din nou la pieptul meu. Să îți inspir mirosul și să îți simt pielea catifelată. Știu că te-am rănit și mă detest pentru asta. Mă detest că te-am făcut să plângi, că ți-am frânt inima și că te-am distrus, însă îmi voi răscumpăra greșeala. Îți promit.

    Arunc o privire în oglinda retrovizoare și nu pot recunoaște ce văd în ea. Pielea îmi e albă ca varul, iar cearcănele mov îmi încadrează ochii roșii și umflați de la plâns. Dar nu îmi pasă cum arăt. Vreau doar să te văd.

    Cobor din mașină, apoi o încui și mă îndrept spre veranda casei. Îmi e teamă că m-ai putea respinge și mi-ai cere să plec, însă inspir adânc și mă îmbărbătez singur. Chiar dacă mă vei alunga, eu nu voi pleca. Voi sta acolo, chiar și la ușă dacă e nevoie, și îți voi povesti absolut totul.

    Când sunt pregătit să bat la ușă, mama ta o deschide și, la o privire aruncată, este gata să plece undeva. Privirile noastre i-au contact, iar ce văd în a dânsei mă lasă mut. Durere. Multă durere.

    Numai din vina mea.

    — E în camera ei. Nu e bine deloc.

    Ochii mi se înlăcrimează știind că din cauza mea tu nu ești bine.

    — Te rog, ai grijă de ea și de inima ei.