Despre tine

Capitolul 57

    La ora de engleză ai ajuns, ca de obicei, înaintea mea. Când am intrat pe ușa clasei, tu ți-ai ridicat capul din telefon și m-ai privit cu zâmbetul pe buze. Nici acum, când sunt în banca mea și ora a început, nu ți-a dispărut. Uneori, îmi arunci priviri fugitive, alteori, zâmbete mici ce îmi fac inima să bată ca nebuna.

    Sunt atentă la fiecare cuvânt ce ni-l predă doamna Anderson, și pot spune că am reținut lecția din clasă. Cum astăzi este vineri, o să îmi iau liber de la învățat și o să îmi repet duminică. De abia aștept să ne petrecem timpul împreună mâine, nu contează că facem proiectul, ci contează să te am aproape.

    Clopoțelul ce sună anunță începerea pauzei, așa că doamna profesoară își strânge lucrurile și părăsește clasa.

   — Ne vedem după pauză, copii!

    Aproape toți elevii ies din clasă, doar câțiva mai rămân în bănci, printre care și noi doi. Îmi îndrept privirea spre tine, iar ochii tăi frumoși deja mă privesc cu o intensitate de nedescris. Părul îți cade peste frunte, iar câteva șuvițe îți vin ușor în ochi, însă tu nu le dai importanță.

    — Bună, din nou!

    Chicotesc ușor, iar tu zâmbești, lăsând la vedere perlele tale albe.

    — Bună, Aiden!

    Îți spun numele numai pentru că știu că ți-a plăcut să îl rostesc în pauza trecută. Închizi ochii fericit, încă cu zâmbetul pe buze, și pare că te gândești intens la ceva. Când îi deschizi, verdele lor este mai pur ca niciodată. Mai limpede.

    Te ridici și îți tragi scaunul maro până la banca mea, apoi îți împreunezi mâinile fine pe masă.

    — Mâine ne vedem pentru proiect? îți aud vocea.

    Îmi scutur capul, ieșind din transa în care intrasem. Ochii mei ți-au privit în detaliu fiecare mișcare, iar inima îmi bubuia și mai tare în piept cu cât te apropiai mai mult. Îmi simt sângele fierbinte cum îmi curge prin vene dureros de încet, în comparație cu inima mea.

    — Da, mai avem destul de mult de lucrat. Mai avem cam vreo cincisprezece pagini de scris.

    — Destul de multe, oftezi, iar eu aprob. Cum este? continui și faci semn din cap spre mâna mea bandajată.

    — Destul de bine, ți-am mai spus.

    — Am vrut să mă asigur.

    Vocea ta a devenit răgușită și... O, Doamne!

    — Ustură? continui cu întrebările.

    — Nu.

    — Doare?

    — Nu, îți răspund ca unui copil mic și curios. Se vindecă.

    — Ești sigură?

    Oftez și îți arunc o privire încruntată.

    — Aiden, rostesc ușor dur, iar tu zâmbești tâmp. Nu ustură, nu doare, și sunt foarte sigură ca a început să se vindece. Trăiesc în casa unui doctor, în caz că ai uitat.

    Chicotești. Probabil ești amuzat de această mică izbucnire a mea. Uneori, ești prea protector. Însă, mai bine așa decât ignorant.

    — De fapt, nu știam că mama ta este doctoră.

    Ridic din umeri. Probabil am uitat să îți precizez asta, dar, dacă stau mai bine să mă gândesc, nu a venit niciodată vorba despre ce meseria are mama. Nu prea am vorbit despre ea. Sau despre părinții mei.

    Ochii tăi îi întâlnesc pe ai mei, iar în stomacul meu se dă o luptă grea. Zâmbești în colțul gurii, iar mâna ta o găsește pe a mea. Îți muți privirea pe ea, apoi îți apleci capul, lăsând un sărut apăsat peste bandajul alb.

    — Doar am vrut să mă asigur că ești bine, spui. Nu aș suporta să pățești ceva.