Despre tine

Capitolul 89

    Nu știu cât timp a trecut de când stau în pat cu inima frântă și îmi plâng de milă, gândindu-mă la tine și la modul în care erai pregătit să mă dai afară din apartament. Eu am fost gata să te dau afară din inima mea și ți-am spus tot ce mă apăsa de atâta timp. Am făcut ce trebuia, îmi tot repet în minte, însă nu știu în ce proporție cred aceste cuvinte. Nu știu cât timp voi putea rezista fără să te văd, fără să te strâng la piept, fără să îți inspir mirosul. Voi reuși!

    Un ciocănit se aude, apoi ușa se deschide și vocea mamei îmi ajunge la urechi:

    — Eu trebuie să plec la spital, Eva. Îmi pare foarte rău, scumpo, dar sunt de gardă.

    Îi aud pașii apropiindu-se, apoi se apleacă și îmi sărută blând obrazul, ștergându-mi lacrimile.

    — Totul o să fie bine! șoptește.

    Aprob încet din cap, cu toate că nu cred ce îmi spune.

    — Du-te liniștită, o să fiu bine.

    Nu-mi recunosc propria voce. E joasă și răgușită de la plâns.

    Îmi sărută fruntea și îmi șoptește un "te iubesc" spus din inimă. Îi răspund și îi zâmbesc strâmb, chiar dacă după ce iese din cameră izbucnesc din nou în plâns și mă întorc cu spatele spre ușă. Îmi trag pilota mai bine pe mine și încerc să îmi opresc tremurul corpului. Pot face asta, pot trece peste tine.

    Știu cât de greu îmi va fi să te scot din suflet, însă voi încerca. Pentru binele meu. Am suferit destul. Am avut de prea multe ori inima frântă.

    Nu știu cât de tare te-au afectat pe tine toate cele întâmplate, însă sunt sigură că poți trece și fără mine. Și știu că mi-am încălcat promisiunea, dar nu am mai putut suporta. Tu nu lupți deloc pentru această relație ce o avem, iar dacă ai face-o, poate ți-aş mai oferi încă o șansă, cu toate că știu că eu aș fi cea cu inima frântă la sfârșit.

    Nu știu ce să fac, cum să procedez, în mintea mea e un haos total. Simt că nu pot respira fără tine — chiar dacă au trecut doar câteva ore —, dar nici cu tine nu mi-e bine. Am petrecut timp frumos împreună, momente triste și te-am ajutat cu orice problemă, iar acum ceva te devastează și tu nu mă mai vrei lângă tine. Nu știu cât timp voi putea sta departe de ochii tăi frumoși, nu știu cât timp voi putea sta fără a da buzna în apartamentul tău pentru a vedea cum ești, dacă ești bine, sau dacă ești rănit.

    Îmi trag nasul și, prin perdeaua de lacrimi, zăresc ursul pe scaunul biroului, iar inima mă înțeapă, amintindu-mi de momentele petrecute de Crăciun. Îmbrățișările. Sărutul.

    Ușa se deschide din nou și mă gândesc că poate mama a uitat ceva aici sau mai vrea să îmi spună ceva, însă, când simt parfumul tău, un suspin îmi scapă. Te apropii, dar eu nu mă întorc. Te așezi pe pat, dar eu te ignor. Te aud suspinând și suspin și eu.

    Te rog, pleacă. Te rog, nu mă mai răni din nou.

    Te întinzi, iar brațul tău îmi cuprinde talia și mă trage în brațele tale. Eu nu mă mișc, nu mă întorc. Doar stau ghemuită și îți ascult suspinele încărcate de durere în timp ce lacrimile îmi curg neîncetat.

    Nu știu cât timp trece, însă când te ridici îmi simt trupul rece și părăsit. Fără să îmi adresezi vreun cuvânt te ridici și părăsești camera, apoi aud doar sunetul apei curgând din baie. Nu știu ce faci, dar nu vreau să mă mai intereseze, căci nu mă privește, chiar dacă e casa mea. Nu vreau să te văd sau să te aud. Vreau doar să mă lași singură pentru a putea plânge în liniște, afundată în durere.