Despre tine

Capitolul 52

    Miercuri, după ore, sunt tot în apartamentul tău. Am plecat împreună de la școală cu mașina ta, iar pe drum am discutat puțin despre ce mai avem de făcut la proiect și cât timp mai avem.

    Mi-am dat jos încălțările, iar tu mi-ai luat geaca, punând-o în cuier.

    — Mulțumesc!

    Tu mi-ai zâmbit, iar ochii tăi au sclipit într-un mod în care nu au mai făcut-o până acum. Ne-am îndreptat amândoi spre sufragerie și ne-am făcut comozi pe canapeaua moale.

    — Ce ai zice de un ceai? îți aud vocea, iar mâinile mele se opresc din a mai scoate lucrurile necesare din rucsac.

    Mi-am ridicat capul și te-am privit. Așteptai un răspuns, iar frigul din oasele mele m-a făcut să dau afirmativ din cap.

    — Vino!

    Te-ai ridicat de pe canapea și mi-ai întins mâna. Mi-am coborât preț de câteva secunde privirea spre ea, iar apoi ți-am strâns-o ușor, ridicându-mă. Aveai acel inel cu craniu pe degetul arătător, însă nu mă deranjează, ci se simte plăcut răceala lui pe pielea mea.

    M-ai condus spre bucătărie, ce era situată în unul dintre cele două capete ale holului. Era spațioasă, cu o insulă în mijloc, iar mobila gri închis se potrivea cu gresia albă de pe jos. Era aprovizionată cu toate ustensilele necesare și avea chiar și un mini-bar în care erau așezate câteva sticle de tărie. Era o bucătărie modernă, dar modestă în același timp.

    — Ia loc.

    M-am așezat pe unul dintre cele trei scaune de lângă insuliță, iar tu ai deschis ușa unui dulap și ai căutat ceva.

    — Tei sau fructe de pădure? m-ai întrebat citind pe cutii.

    — Tei, am răspuns.

    Ți-am urmărit toate mișcările, iar tu știai că te privesc. Dar, oare, știai cu câtă dragoste mă uit la tine? Cu câtă apreciere și cât curaj îmi trebuie ca să fac asta?

    Mi-am coborât privirea de la chipul tău și mi-am permis să te analizez cât timp erai cu spatele. Purtai un hanorac negru și larg, ce îți venea puțin peste șolduri, acoperind cureaua neagră de piele ce îți ținea blugii - și ei tot negri. Până și șosetele tale erau negre!

    — De ce poți întotdeauna negru? m-am auzit întrebând.

    Am mărit ochii speriată de prostia pe care am scos-o pe gură, dându-mi seama că am gândit cu voce tare. Tu te-ai întors și ai chicotit atunci când mi-ai văzut expresia de pe față. Simt că obrajii îmi iau foc de rușine și schițez un zâmbet stânjenit. Te apropii de mine și te așezi pe scaunul din dreapta mea, prezența ta intimidându-mă.

    Îmi las ochii în pământ, încă simțindu-mă rușinată, și tresar ușor atunci când degetele tale reci îmi ating obrazul înroșit.

    — Nu-ți fie rușine.

    Îmi prinzi bărbia între degete și îmi ridici capul, ochii tăi ca jadul întâlnindu-i pe ai mei.

    — Pentru mine, negrul este o nonculoare tristă, dar fericită în același timp. Căci așa mă simt, trist, și rare sunt momentele în care sunt fericit. Fericit cu adevărat. Iar... unul dintre acele momente este chiar acum.

    Inima mea a sărit peste o bătaie și simt cum mă înroșesc până în vârful urechilor. Și obrajii tăi capătă o ușoară nuanță de roz, probabil ești emoționat, rușinat sau stânjenit. Sau poate toate la un loc.

    — Sunt de părere că negrul mă reprezintă, continui tu. Viața mea era tristă și anostă. Până ai apărut tu.

    Am împietrit când ți-am auzit vorbele, iar sângele îmi fierbea în vene. Sunt cele mai frumoase cuvinte pe care cineva mi le-a spus vreodată! Cuvinte care îmi fac fața să arate ca o afurisită de tomată!

    Te ridici, iar eu te privesc nedumerită cum te îndrepți spre ușă.

    — Ah, și Eva? spui și te întorci ușor. Ești al dracului de frumoasă când roșești! spui și dispari după ușă.