Despre tine

Capitolul 59

Aiden Williams

   — Este delicioasă, îi spun doamnei Karen.

   Aceasta îmi zâmbește călduros, ca de fiecare dată.

   Îmi lipsește mâncarea caldă, gătită – rar – de mama. Îmi lipsește zâmbetul ei, râsul ei – care era și el destul de rar –, prezența ei. E mai greu decât m-am așteptat. Am mereu un gol în inima, iar atunci când vin la tine și o văd pe mama ta zâmbindu-ți sau oferindu-ți iubire și sprijin, acest gol se mărește, iar inima mi se strânge dureros în piept.

    Da, ea nu se înțelegea cu tata niciodată, mereu se certau, și puteau divorța – ceea ce au și făcut – pe cale amiabilă, dar nu trebuia să mă părăsească și pe mine. Nu trebuia să se mute în alt oraș, uitând că are un copil pe care îl iubește mai mult sau mai puțin.

    Toate lucrurile astea mă dor ca naiba, dar, atunci când te privesc pe tine, inima mea se repară. Din ochii tăi ca marea îmi iau forța necesară pentru a mai continua această luptă care pare că nu se mai termină. Din brațele tale călduroase ce mă strâng la pieptul tău îmi iau toată iubirea ce îmi lipsește. Toată dragostea de care am nevoie. Dar asta numai pentru o perioadă scurtă de timp. Mai exact, doar atunci când sunt cu tine. Când rămân singur, mă simt trist și părăsit, de parcă nimeni nu mă iubește.

   Lingurița ce cade zgomotos în farfurioara de prăjituri mă scoate din gânduri. Îmi ridic capul din farfuria mea și mă uit surprins la tine.

   — Pardon, spui ușor stânjenită. Îmi cer scuze.

   Chicotesc ușor văzându-ți obrajii roșii, iar tu îți lași capul în pământ cu un zâmbet timid și stânjenit pe buze.

   — Nu-i nicio problemă, Eva, te dojenește mama ta.

   Iau și ultima înghițitură din prăjitura gustoasă ce îmi face papilele gustative să danseze de bucurie, și las lingurița în farfuria de sticlă.

   — Sărut mâna pentru masă!  A fost foarte bună mâncarea.

   — Să îți fie de bine! Mă bucur că ți-a plăcut.

   — Să te ajut să strângi, spui și te ridici.

   — Mă descurc, Eva. Vă puteți duce sus, zâmbește doamna Karen.

   Tu aprobi, iar eu mă ridic și te urmez pe scările maronii de lemn după ce îi mai zâmbesc mamei tale o dată. Intrăm în camera ta frumos aranjată, iar mirosul familiar îmi încântă simțurile și sufletul.

   — Ia loc, te rog, îmi spui. Lucrăm în pat?

   — Da.

   Mă îndrept spre patul mare și mă așez pe așternuturile albe și curate ce miros a balsam de rufe. Îmi mut privirea pe tine și te analizez în amănunt cum iei lucrurile necesare de pe birou sau din rucsac. Nu ești îmbrăcată în haine de casă, ci într-o pereche de blugi strâmți pe picioare – ce îmi fac și mie blugii să fie strâmți – și un pulover crem. Mă gândesc că poate ai ieșit în oraș sau la cumpărături. Părul îți e căzut pe spate în valuri de ciocolată, iar pe timpul mesei ochii ți-au sclipit neîncetat.

   Te întorci cu brațele pline cu materiale, apoi le trântești în pat, ștergându-ți teatral transpirația de pe frunte. Chicotesc la gestul tău, iar tu mă urmezi, zâmbind cu gura până la urechi.

   Când te privesc zâmbind, inima mi se umple de bucurie și începe să bată mai tare decât este normal. Pe spate simt fiori ciudați, pe care nu i-am mai simțit vreodată, iar în stomac simt cum ceva se zbate acolo. Cert este că nu am mai simțit asta pentru nicio fată până acum. Niciodată.

   Cred că m-am îndrăgostit!