Despre tine

Capitolul 9

    Când sunt tristă îmi vine să dorm și să uit. Îmi vine să-mi culc capul pe genunchii cuiva care mă iubește sau, dacă sunt singură și nu am pe nimeni lângă mine, să mi-l culc pe palmele mele. Da, îmi vine să dorm când sunt tristă. Și să uit... Dar când mă trezesc? Sunt iar tristă și nu mai pot să adorm din nou.

    Exact ca atunci.

    Eram secată de lacrimi și încercam din răsputeri să nu mă mai gândesc la tine și la Mia. Încercam să uit. Încercam să dorm. Încercam... Dar nimic nu ieșea așa cum voiam eu. Absolut nimic. Niciodată.

    De ce făceai totul atât de complicat? De ce făceai totul atât de dureros? De ce făceai totul atât de chinuitor? De ce făceai totul atât de trist?

    Am oftat și m-am întors pe partea cealaltă. Nu puteam să mai adorm. Tot ce era în mintea mea erai tu. Nu mă puteam gândi la altceva. Tot ce aveam în minte erau buzele tale lipite de buzele ei. De buzele celei mai bune prietene a mea. Sau puteam spune fosta, căci eram mult prea geloasă și furioasă pe ea ca să mai tind că este prietena mea. Ei nu i-a păsat câtuși de puțin de mine și de sentimentele mele, mie de ce mi-ar mai fi păsat de ea? O uram. Voiam să o lovesc. Să îmi descarc toată furia pe ea. De ce? Pentru că nu suportam să o văd lângă tine. Nu suportam să știu că te-a sărutat.

    Dar cred că exageram. De ce ziceam că ei nu i-a păsat de sentimentele mele când eu nu-i spusesem niciodată ce simțeam pentru tine? Doamne, eram atât de absurdă și de proastă! Învinovățeam pe toată lumea, mai puțin pe mine. Căci eu eram singura vinovată. Eu îmi făceam tot felul de filme cu tine, eu credeam că există o posibilitate mică să mă placi, iar apoi când tu apăreai cu o fată eram dezamăgită și aruncam vina pe altcineva că era cu tine.

    Mi-am frecat ochii și m-am decis să mă dau jos din pat și să merg la școală. Deja pierdusem trei cursuri, iar până ajungeam îl pierdeam și pe al patrulea, însă nu mai puteam sta în casă. Simțeam că mă sufoc.

    După un duș revigorat, m-am îmbrăcat în primele haine pe care le-am găsit și am pornit la pas spre școală. Tot cu gândul la tine.

    — Te simți bine? Arăți ca naiba! mi-a spus prietena mea, când am ajuns la școală.

    — Da, am șoptit.

    Încercam să nu o privesc urât, căci tot nu scăpasem de acea imagine cu ei doi sărutându-se, însă nu îmi ieșea atât de bine.

    — O, micuța de tine este rănită! m-a luat în derâdere. Ești geloasă cumva?

    — Ar trebui? am spus privind-o drept în ochi, neînțelegând unde bate.

    S-a aplecat spre mine și, pe un ton dur și urât, mi-a șoptit la ureche:

    — Se vede de la o poștă că ești îndrăgostită de Aiden. Stai departe de el sau o să o încurci!

    Iar atunci am știut că ea și-a dat seama de sentimentele mele și că am avut dreptate cu lucrurile la care m-am gândit mai devreme, înainte să mă contrazic singură. Se părea că scumpa mea prietenă Mia nu era cine se dădea, iar pe la spate mă înjunghia. Era un șarpe veninos în care m-am încrezut că nu o să mă muște, însă am fost din nou proastă.

    Iar atunci mi-am dat seama cât de mult o uram de fapt! Mi-a luat ceea ce ar fi trebuit să fie al meu, adică pe tine. Dar știam că visez la cai verzi pe pereți. Tu niciodată nu te-ai uita la cineva ca mine. Tu niciodată nu o să fii al meu.

    — Ciudato!

    S-a izbit de umărul meu atunci când a trecut pe lângă mine, și m-a lăsat acolo, în mijlocul holului, cu lacrimi în ochi și cu inima făcută zob. Pierdusem în aceeași zi două ființe la care țineam enorm.

    Unde s-a dus? În brațele tale. Și îmi era frică să nu te pierd.

    De ce îmi era așa frică să nu te pierd când tu și cu mine nu formam nici măcar un „noi”?