Despre tine

Capitolul 36

    Vineri, în pauza de prânz, am cunoscut două fete minunate. Pe Charlotte și pe Erica. Charlotte, o fată înaltă, slabă, frumoasă, cu un păr roșcat natural și doi ochi albaștri superbi, este iubita lui Sin; iar Erica, cu un păr șaten deschis, ochii căprui, înaltă și slabă, este iubita lui Max. Nu știu cum s-au cunoscut, însă ne înțelegem de minune și chiar le plac pe fetele astea.

    Astăzi, sâmbătă, te aștept la mine. Este deja ora unu și treizeci de minute, iar eu sunt mai emoționată decât miercuri. Am făcut curat în cameră, am pus totul la punct, iar acum mă plimb de colo-colo, frământându-mi mâinile. Mama ne-a pregătit câteva gustări și băuturi, iar atunci când vei sosi ni le va aduce, căci este liberă astăzi. Mă bucură acest lucru, căci îmi place să îmi petrec timpul cu ea, făcând diferite activități. În ultimul timp parcă nu am mai avut timp una de cealaltă, ea fiind mai mereu la spital, lucrând din greu, eu fiind ocupată cu școala și cu învățatul.

    Mă uit din nou la ceas: unu și treizeci și cinci de minute. De ce trece atât de greu timpul? Sau poate ai uitat că ne vedem astăzi? Ca să fiu sigură, scot telefonul și îți tastez un mesaj.

Eu:  Astăzi la două?

    Îl trimit și aștept un răspuns din partea ta, care nu întârzie să apară.

Aiden:  Da.

Eu:  Ai nevoie de adresă?

Aiden:  Nu, mulțumesc!

    Decid să nu mai răspund, așa că închid telefonul și îl arunc în pat. Merg în fața oglinzii și mă asigur că arăt decent, poate chiar frumoasă – ceea ce e imposibil. Tricoul negru și puțin larg îmi ajunge până sub șolduri, iar blugii albaștri îmi sunt strâmți pe picioare. Mi-am încălțat perechea de papuci de casă ce au forma unor câini, cu urechi, ochi, nas și gură. Știu că par de copii mici, însă îmi plac foarte mult și mă simt comod în ei.

    Îmi găsesc ceva de lucru și nici nu îmi dau seama când trece timpul, iar soneria se aude. Mă reped spre ușă și o deschid, apoi ies și cobor scările. Tu ești acolo, salutând-o pe mama și lăsându-mă fără respirație. Din nou. Ești îmbrăcat într-o pereche de blugi negri și un tricou alb, căci afară este soare și cald.

    — Karen, mama Evei, o aud pe mama spunând în timp ce cobor și ultima treaptă.

    — Aiden. Îmi pare bine să vă cunosc, doamnă.

    Vă strângeți mâinile și zâmbiți, iar în capul meu se dă o luptă grea, cu calcule și ecuații, încercând să aflu ce se întâmplă aici.

    Îți întorci privirea spre mine, iar ochii tăi verzi mă lasă fără suflare, căci sunt profunzi și pătrunzători. Mai profunzi și mai pătrunzători ca de obicei.

    — Bună! îți aud vocea.

    — Bună! Haide, îți fac semn să urci. Suntem în cameră dacă ai nevoie de ceva, îi spun mamei.

    Ea aprobă din cap și dispare în bucătărie. Noi urcăm, unul în dreptul celuilalt, fără să spunem nimic, tu uitându-te prin jur. Când ajung in dreptul camerei, împing ușa lăsată deschisă și te las să intri primul. Te uiți prin jur, atent la fiecare detaliu, iar eu pur și simplu nu simt că îmi încalci intimitatea. Mă simt bine. Îmi place și te las să îmi analizezi lucrurile atât cât vrei.

    — Ia loc, te rog.

    Aprobi și te așezi pe pat, iar eu merg la birou, sub privirea ta arzătoare.

    — Unde preferi să lucrăm? te întreb. Te uiți întrebător, neînțelegând la ce mă refer. În pat sau la birou? continui.

    Dai din cap ca și cum ai înțeles.

    — În pat.

    Aprob și încep să strâng lucrurile necesare de pe birou.

    — Vrei o pereche de papuci de casă? întreb fără să mă întorc.

    — Nu, mulțumesc, sunt bine.

    Mă întorc cu toate lucrurile și pășesc pe pat. Chiar atunci se aude un ciocănit, apoi mama își face apariția cu o tava cu gustări și suc.

    — Mulțumim! spunem în același timp.

    Mama ne zâmbește, iar noi chicotim. Las lucrurile pe pat, apoi îmi îndrept atenția asupra ta.

    — Servește-te. Și fă-te comod, te rog.

    Mă pun și eu pe pat și îmi ridic picioarele, punându-le sub mine, așa cum am stat miercuri. Faci același lucru, punându-te lângă perne, încucișându-ți picioarele la fel ca mine.

    — Să începem!