Despre tine

Capitolul 5

    Petrecerea era în acea vineri. Dimineața am mers la școală cu gândul să te văd. Mă îmbrăcasem tot în negru, sperând să mă asortez din nou cu tine. Am urcat rapid scările, mi-am luat cărțile din dulap și am mers repede spre clasa unde făceam matematică. Însă, am avut o surpriză de zile mari. Tu nu erai în clasă. M-am uitat la ceas. Era opt fără cinci minute. Mă gândeam că poate întârzii. Dar, de obicei, ajungeai înaintea mea. Te găseam mereu în clasă când veneam.

    M-am dus în banca mea și mi-am pus cărțile pe masă. M-am uitat din nou la ceas: opt fără patru minute. Unde erai? Deja îmi era dor de ochii tăi. De zâmbetul tău. De tine. Voiam neapărat să te văd. Aveam nevoie să te văd. Să simt că inima îmi este întreagă. Să simt bucurie în suflet.

    Minutele treceau, tu nu mai apăreai. Mă întrebam dacă ești bine, dacă nu cumva ai pățit ceva. Pe dinăuntru eram foarte îngrijorată, însă pe dinafară nu exprimam nicio emoție. Nu voiam să vadă nimeni asta, nu că m-ar privi cineva.

    Era și un minut când ușa s-a deschid. Mi-am îndreptat privirea spre locul cu pricina cu viteza luminii, însă nu erai tu. Era doamna Wilson, profesoara noastă de matematică. M-am întristat automat. Voiam ca tu să intri pe acea ușă, nimeni altcineva.

    Ora a trecut repede dacă era să mai iau după ceas, însă mie îmi părea că secundele erau ani. Nu înțelegeam nimic din ce ne era predat. Mă jucăm nervoasă cu un creion şi dădeam din picior așteptând să se termine ora. Nimic nu avea sens fără tine. Totul era banal și plictisitor. Neatractiv.

    Așa au trecut majoritatea orelor, însă era ceva normal, căci vinerea aveam doar matematică și engleză împreună. Am luat prânzul afară împreună cu Mia care nu se oprea din trăncănit despre petrecerea din acea seară. Eu așteptam acea petrecere cu sufletul la gură doar pentru a te vedea pe tine. Speram să îți faci apariția și să mă bucur de prezența ta.

    Pauza trecuse repede. Aveam ultima oră și apoi mergeam acasă. Ghiciți ce aveam! Engleză!

    Am plecat într-o veselie spre clasă. Veselie ce mi s-a spulberat când nu te-am văzut în banca ta. Am plecat cu sufletul rupt în bancă, dar tot aveam speranța că o să îți faci apariția. Toată ora am avut această speranță. Speram că o să bați la ușă, o să intri, o să îți ceri scuze de întârziere și o să mergi în banca ta. Aveam speranța și că o să îmi arunci o privire, apoi o să îmi zâmbești.

    Clopoțelul mi-a spulberat toate gândurile, toate speranțele și mi-a afirmat că tu chiar nu îți făcusei apariția. M-am dus la dulap cu o stare de tristețe persistentă ce nu mi-a trecut nici când am ajuns acasă, nici când am văzut-o pe mama şi nici când am îmbrățișat-o.

    — Cum a fost la școală? m-a întrebat zâmbind. Mama era o femeie frumoasă, ce se menținea bine pentru varsta ei. Ochii săi căprui străluceau când mă vedea, iar buzele pline și rozalii se curbau într-un zâmbet sincer și frumos.

    Păi, totul a fost așa de trist fără el. Nimic nu avea sens. Nu m-am putut concentra. Nu am putut zâmbi.

    Dar cum îi puteam spune așa ceva?

    — A fost bine, am ales să îi răspund. A fost obositor.

    — Este vineri! S-a acumulat oboseala și este sfârșit de săptămână și nimeni nu mai avea chef de școală.

    — Așa este, am aprobat-o.

    Am înghițit câteva guri de mâncare cu greu. Aveam noduri în gât. Nici nu puteam respira bine. Vezi ce îmi faci?

    M-am dus sus și mi-am deschis laptop-ul. Am intrat pe o rețea de socializare, pe profilul tău. Am apăsat pe folderul cu fotografii și m-am uitat la fiecare în parte. Erai atât de frumos!

    — Ar trebui să intrăm? am întrebat-o pe Mia în timp ce priveam spre casa etajată unde se ținea petrecerea. Muzica bubuia și se auzea din capătul străzii, iar curtea era plină de oameni.

    — Bineînțeles! Haide!

    M-a prins de mână și m-a tras spre intrare. Muzica îmi făcea timpanele să doară, iar fumul de țigară mă făcea să tușesc, însă m-am abținut.

    Mă îmbrăcasem cu rochia pe care mi-o cumpărasem în urmă cu câteva zile, în picioare îmi luasem sandalele ce le cumpărasem în aceeași zi, iar de păr și de machiaj s-a ocupat Mia. Sincer, arătam frumoasă. Dar, oare, eram îndeajuns de frumoasă pentru tine? Doar la acest lucru mă gândeam.

    Am intrat în holul aglomerat și încercam să mergem spre sufragerie, însă ne era foarte greu să ne deplasăm. Peste tot erau petrecăreți cu câte o băutură în mână și țigări. Dădeam coate și călcam lumea pe picioare pentru a ajunge în sufrageria plină de oameni ce petreceau care cum își dorea și cum se simțea mai bine.

    Îmi plimbam privirea prin cameră, iar atunci când te-am văzut inima mi s-a lipit la loc. Erai pe canapea, alături de prietenii tăi. Erai îmbrăcat într-o cămașă neagră, asortată cu niște blugi și o pereche de adidași de aceeași nonculoare. Părul îți stătea la fel ca de obicei și aveai o figură relaxată.

    Hades a fost primul care ne-a observat pe mine și pe Mia. Pe față i-a apărut un zâmbet pervers și ți-a plasat un cot în coaste pentru a te face atent la noi. Ți-ai întors privirea și te-ai uitat mai întâi la Mia. Ai analizat-o rapid în timp ce eu deveneam tot mai geloasă pe atenția pe care i-o ofereai. Dar apoi ți-ai mutat privirea spre mine, iar gura ți s-a întredeschis. Îți plimbai nestingherit privirea pe corpul meu și parcă nu-ți venea a crede ce vezi.

    Și, pentru prima dată în ziua aceea, eram fericită cu adevărat.