O zi poate schimba totul

Capitolul 3

ANTHONY

Avea atâta dreptate, eram un actor ratat şi îngropat în datorii, iar dacă nu aveam de gând să le plătesc, cine ştie ce aveau să-mi facă.

- Femeie nebună!

La naiba! Am început să vorbesc singur pe stradă. Trebuie să mă calmez, îmi tot repetam în cap! Ştia mai multe despre mine, decât ştiam eu despre ea, nu-l l-am întrebat niciodată pe Nicholas, unul dintre prietenii mei buni, de sora sa, Sofia. Nu mă interesase niciodată de ea. Era o copilă răzgâiată, sălbatică şi mai nou, nebună.

Mi-am zărit mustangul negru, era singurul bun material care îmi rămăsese, noroc că fusese um cadou de la bunica mea, pe care nu l-am putut vinde sau amaneta.

Bine că parcasem aproape, că ploaia începu din nou.

Pornind la drum, pe marginea străzii principale, am văzut-o pe Sofia, mă bufni râsul, era plouată, şchiopăta, credeam că va cădea de pe tocuri sau îşi va rupe picioarele. Am claxonat-o, dar ea nici măcar nu m-a băgat în seamă, am oprit puțin mai în față şi am lăsat geamul jos, aşteptam să treacă pe acolo. Se opri în dreapta maşinii şi mă privi.

- Urcă! am strigat eu, iar nebuna şi-a văzut mai departe de drum. Am înaintat cu maşina. Plouă! În plus merg acasă, suntem vecini, ai uitat? încercam să fac o faptă bună.

- Nu, mulțumesc! păşi în continuare.

Serios? Şi aşa eram nervos, acum deja întrecea orice limită.

- Urcă naibii în maşină! M-am răstit eu. Iar ea se întoarse şi urcă, dar pe bancheta din spate. Am văzut-o în oglinda retrovizoare, părea speriată, mă bufni râsul!

- Nu aveam de gând să te mănânc, eşti prea amară pentru gustul meu!

Dar ea nu scoase o vorbă, privea neclintită pe geamul din dreaptă, mă ignora.

Am pornit la drum, aglomerația oraşului Boston, ce dor îmi era! Ultima dată fusesem de ziua bunicii mele, acum vreo patru luni, dar apoi m-am întors în garsoniera mea dintr-un mic orăşel de lângă Boston, unde mă refugiasem, de câțiva ani încoace.

Soneria telefonului Sofiei, răsună în maşină. Ea îl căută şi răspunse. Era comică, încerca să vorbească în şoaptă, ca eu să nu o aud. Dar eram foarte atent la discuția ei, eram curios, de felul meu, nu că mi-ar fi păsat de viața ei personală, sigur era Charlene, mama ei.

- Sunt bine, şopti ea. În această seară? I-am întâlnit privirea în oglinda retrovizoare. Apoi continuă, sigur, ne vedem acolo. Şi eu! Pa! închise ea repede şi îşi aruncă telefonul în geantă.

- Iubitul? am întrebat-o încercând să o sâcâi.

- Nu e treaba ta!

- Nu, nu e, doar făceam conversație, mă miram!

- Adică?

- Presupun că nu ai foarte mulți admiratori şi dacă ai măcar unul, ai face bine să ții de el, să nu-ți scape!

Eram răutăcios, nu era urâtă, avea doar un caracter deplorabil!

- Sinceră să fiu, preferam să merg 10km prin ploaie!

Serios? Cred că ardea de nerăbdare să urce cu mine în maşină, nici nu a trebuit să mă rog mult de ea. Oricum, nu era genul meu.

- Eu nu te-am oprit, tu ai vrut să vii, eu doar am fost un gentilom.

Am privit-o în oglindă, îmi aruncă o privire disprețuitoare. Am început să râd, începu să-mi placă jocul dintre noi, atâta timp cât eu ieşeam în câştig.