O zi poate schimba totul

Capitolul 57

SOFIA

Teama a pus stăpânire pe rațiunea mea, e singurul sentiment prezent. E a treia oară când mă mută săptămâna aceasta, de când sunt în mâinile lor. Prima dată am stat într-un depozit, nu ştiu câte ore am stat sau câte zile acolo, dar numărând răsăriturile de soare, ştiu că a trecut o săptămână. A doua oară m-au mutat într-un beci, iar acum eram într-o cameră de hotel. Nenorociții ăia m-au transportat ca pe un sac de cartofi, în portbagaj. Pentru mine această săptămână a fost o eternitate.

După noapte în care m-au răpit, mi-au dat nişte poze cu Anthony, care era bătut, inconştient lângă nişte şine de tren. A fost un şoc şi mai mare pentru mine, deoarece am crezut că e mort. Dar ştiam că nu poate fi aşa, el trebuie să mă salveze din mâinile jegoase ale acestor oameni.

Tot în prima seară am primit bătaie, pentru că am țipat. M-au legat cu cătuşe de mâini şi de picioare, precum un deținut, m-au legat cu un fular la gură, pentru a nu scoate un sunet, m-au ținut nemâncată. Am primut doar pâine şi apă o dată pe zi.

Îmi era atât de frică, cum nu-mi fusese niciodată. Ieri i-am auzit vorbit, că nu îmi vor da drumul, îşi vor primi banii şi apoi mă vor trimite într-un sac, din răzbunare. Tremuram la propriu de fiecare dată când auzeam paşi prin fața uşii, când auzeam voci sau intrau în cameră. Eram înspăimântată, îmi era frică pentru viața mea.

Unde eşti Anthony? Am nevoie de tine..am nevoie să stiu că mă vei salva, mă agăț de speranța aceasta. Anthony e singura mea speranță.

Uşa se deschise, mi-am lăsat capul în jos, nu voiam să îi privesc în ochi, să nu simtă teama pe care o aveam, deşi sunt convinsă că o eliminam prin toți porii.

- Păpuşo, te-ai trezit? A fost mai bine să dormi în pat nu?

Nemaipomenit! Adevărul că fusese mai bine, pentru că dormisem pe pământ, pe pietriş şi pe scaun. Acum era mai mult decât orice mi-aş fi dorit.

- Uite, azi şefu s-a îndurat de tine şi ți-a trimis un meniu gustos. Aşeză pe pat tava cu mâncare, erau nişte cartofi copți şi nişte pulpe de pui. Un pahar cu suc de portocale şi era şi un plic.

- Poftă bună! zise tipul înalt şi solid, era glumeț din fire, dar nu mi se părea comic, chiar deloc.

- Ce e cu plicul?

- Ia te uită cine a ciripit! Ți-ai primit glasul, porumbițo?

Nu vorbisem cu ei de când luase bătaie, pentru că teama se instalase.

- E o surpriză de la şefu, se pare că îi placi, îmi trase el din ochi.

Ce scârbos! Nu voiam nici să mă privească tipul acela, nici măcar nu-l văzusem, pentru că eram legată la ochi când mi-a vorbit.

- Nu vreau nimic de la el! Am împins tava cu picioarele! Mă temeam de ei, dar nu voiam să accept nimic, cu riscul că voi primi din nou bătaie.

- Tâmpito! mă luă el de păr, nu realizezi cu cine te joci? Parcă erai cuminte sau vrei să te învățăm minte?

- Dă-i drumul! se auzi o voce, am încremenit, era vocea lui, a şefului lor, o recunoşteam.

- Dar şeful!

- Sky, ieşi!

Tipul ieşi, mi-am aruncat privirea asupra lui. Era un tip înalt, şaten, deloc aşa cum imaginam. Era solid, dar nu gras sau umflat, avea părul şaten, ochii verzi şi era foarte aranjat, purta un sacou vişiniu, o cămaşă, pantaloni negri şi o pereche de pantofi negri. Părea trecut de patruzeci de ani.