Mă lupt cu mine

Oare este iubirea cu adevărat sinceră?

                       Oare este iubirea vreodată cu adevărat sinceră? Noi, maeștrii în a distruge, suntem capabili să acceptăm o persoană cu toată ființa ei? Avem această abilititate, sau învățăm? Cel mai sigur, învățăm, toată viața luăm lecțiile pentru a fi mai buni la 'a iubi'.

Nu suntem complet onești, nu avem încredere deplină dar totuși spunem: " te iubesc!" O facem des, cel puțin unii dintre noi, ne mințim al naibii de mult pentru că ne grăbim să simțim, vrem să amplificăm senzațiile, plăcerea, trădarea, tristețea, vrem să trăim mai multe ca să presupunem că avem o vastă experiență în' ale vieții'.  Dar experiența nu vine din miile de trăiri greșite ,repetate, ea vine din miile de concluzii trase de pe urma unor experiențe, concluzii care să ne ajute să ne îmbunătățim viitoarele momente, să acționăm mai bine, mai grijuliu și eficient. 

                       Iubirea are mai multe forme, culori și ritmuri. Nu este într-un anumit fel pentru că pur și simplu mereu va fi altfel. 

De obicei spunem că iubim, dar de unde știm că facem asta? Ce ne determină mai exact să credem asta? Grija, răbdarea, încrederea și frica de a trăi fără acea prezență în viața noastră, cam așa am răspunde cu toții. Dar de ce ar trebui să ne fie teamă de lipsa acelei persoane dacă o iubim? Pentru că facem din cei de lângă noi o obișnuiță și ajungem să ne plictisim, cam așa se întâmplă de obicei.
Căsătoriile cică provin din mari iubiri, cele mai aprinse călcâi și cele mai mari pasiuni ale sufletului, dar dacă ne mințim? Ajungem să jurăm în fața divinității că vom fi mereu acolo, vom iubi cu orice fibră din corpul și mintea noastră, dar când aceste legături se rup, cine ne atenționează că la un moment dat, în numele a tot ce e mai sfânt, s-a jurat eternitate? Nimeni! Absolut nimeni...

  Pentru că nici noi nu mai știm dacă mai există ceva sfânt în lumea asta, totul e poluat : aer, minți, corpuri și suflete. Credința nu încetează să existe în interiorul fiecăruia dintre noi, în orice formă ar exista ea acolo, dar credința ce trece de noi e înșelătoare.
Putem trăi ani din viață punându-ne credința în ceva, cineva și se poate întâmpla să ne bată la ușă trădarea și să ne clatine orice concepție, orice urmă de încredere.
Cu toate astea, alegem să iubim și altădată și altădată și tot așa. Iubirile anterioare se transformă în ură, nepăsare, ignoranță. Și cum poți să urăști un om pe care odată ai jurat și ai susținut că-l vei iubi toată viața? Simplu! Suntem oameni și eu consider că umanitatea noastră, ființele noastre sunt cele mai nesigure existențe reale, firești.
Simțim miliarde de emoții și le metamorfozăm într-un număr la fel de mare.
Trăim în minciună pentru că suntem prea influențați, provocați de cei din jur și de noi înșine. Ne trădăm sau suntem trădați și râvnim la furie și răzbunare, orice să le oferim și lor ceea ce am primit noi, dar prin drumul ăsta, trecând prin ură și negare ajungem să suprimăm cele mai pure sentimente pe care le-am avut.
                      Cum să te-ntâlnești pe stradă cu omul care ți-a oferit atâtea trăiri și emoții, să-l privești ca pe un străin și să nu mai simți nimic, absolut nimic? Ori ne mințim prea bine, ori trecerea timpului vindecă chiar orice și distruge ceea ce a fost. Și eu cred cu siguranță în cea de-a doua variantă, pentru că timpul chiar ne oferă mult răgaz de analizare și răbdare, ne dă șansa să bandajăm răni și să uităm cât de cât momente.