Mă lupt cu mine

M-am împiedicat de mine

Nu știu dacă tu te-ai împiedicat vreodată de tine, printre rândurile unei cărți, printre versurile unei melodii sau prin aroma dimineții grăbite cu gust de cafea. Nu știu dacă ai simțit vreodată nevoia să îți oferi o fortă imensă cu care să ajungi tu să schimbi lumea, tu să fii cel ce realizează o diferență ca rezultat al planurilor zadarnice ce alții au pretins că le întocmes. Eu știu că mă împiedic de mine acum, când mult prea obosită și îndatorată mie cu timp îndelung cultivării acestei minți ce mă îndeamnă acum să scriu, să mă eliberez așa cum mi-e mie potrivit și bine, așa cum nopțile tăcute nu-mi pot potoli furtunile sufletului de zi cu zi. Nu știu cât de reală mi-e realitatea de acum, dar știu că vreau s-ajung să nu-mi mai pese de veridicitatea unui moment, are loc sau nu, oricum nu ne vom da seama vreodată îndeajuns pentru a fi mulțumiți, oricum nu ne vom putea elucida existența spre a ne ușura povara, oricum vom trece prin ceea ce va trebui și fie de ne-om frige sau îngheța sufletul, vom ști că n-am stat deoparte aruncând înainte regrete.
Cănile nenumărate de ceai ne vor fi doar prilejuri de a depăna amintiri, pe care constant simțim nevoia să le construim și capturăm în componente palpabile, pe care să le revedem, retrăim prin emoția impusă.
Fotografii, facem mii de fotografii,eu, recunosc, sunt nebună după fotografii în diperarea nebună de a-mi conserva amintirile, de a nu le da vreodată drumul, de a avea certitudinea că recerea timpului dacă-mi va trăda memoria, eu voi avea baze pe care s-o sprijin și s-o încurajez să-și reamintească clipele frumoase sau diverse ale vieții.
Pentru mine, a-mi face amintiri înseamnă a-mi hrăni dorința de a ști că sunt aici aievea și nu mă voi risipi așa ușor, cel puțin nu înainte de a-mi lăsa din  culori pe desenul acestei lumi desenate în creion.
Și e târziu pentru-mi trupul prea obosit, dar eu iar m-am împiedicat de mine. Știu că nu e o tragedie,și că mă voi rifica, încă sunt bine aici jos, mă simt abandonată destăinuirii, descosirii acestor mii de țesături complicat brodate și deși e cals printre atâta așternut, e rece, mereu e rece și întunecat, mereu se sparg de mine gânduri și se construiesc pe ele castele, găzduind paradisul, întemnițând iubirea.
Și m-am împiedicat de o mică fetiță, de mine, alene, ca-ntr-un vals, moale, ca mătasea m-am lăsat pe spatele acestor cuvinte dulci și m-am recunoscut. M-am împiedicat de mine și de ceea ce sunt, de mulțumirea cu care acum mă aflu aici scriind după dictatura sufletului meu, în permanentă sincronizare cu dragostea pentru cuvintele din care aș construi un altar în care să mă-mpiedic de litere și să cânt sunetele voios, să dedic serenade miilor de emoții de unii lung uitate, în visul unei nopți.