Mă lupt cu mine

Știu

Știu că ai vrea să mă citești, însă ți-e teamă, știu că de pe atunci ai vrut să mă privești mai mult, dar n-ai îndrăznit, știu că poate și acum mi-ai adresa cuvinte-n treacăt, dar e frig...
Știu că m-ai impresionat prin suflet, zâmbet cald, gând pozitiv
Acum stau și mă uit adânc în cuget, e negru și invaziv
Am spus povești de multe ori, am depănat destule amintiri
Ne mai cuprind și-acum fiori
Îndepărtate șoapte-n blânde firi
Ne-am cunoscut de mai multe ori, acordat atenție mult prea puțin
Și când ne-a fost timpul mai scurt, am vrut să-l comprimăm din plin
Am jucat printre două-mbrățișări
Prima fiind un gest ciudat, cea de sfârșit un labirint în zări
Parcă pe-atunci nu tremuram, însă zâmbeam de-o fericire clară
Era ceva firesc, deși străin, oi mai fi trăit asta odinioară?
Lumea era mică în mintea mea,
Parcă totul îmi stătea la picioare
Sufletul cuprindea-n compasiune tot ce-i stătea în cale
Acum e doar vremea rece, e frig și umbră-n curtea casei tale
E suspin de vrabie zgribulită-n cer
E flacără de culoarea frunzei roșcate
E aiureală de copilă pe drum, cu pletele-i castanii pe stradă
În vară, cu sufletu-i strâmb, ținuse în palme-o comoară
E gând îngânat de ani lumină-n stele
E sunet de glas șoptit în amurg...
E melodia șoaptei tale line,
E voce de om grozav,
E distracție de-o inimă cum se cuvine
Cu mii de gânduri așezate dezordonat.
Știu că și tu respiri adânc, poate ți-e greu, poate ești fericit
Știu însă că și-acum aud
Un râset grijuliu, atent
Mi-aud parcă ecoul rătăcit
Printre-ți vorbele puține răsunând lent
Știu că-i târziu și tre să mă ridic spre alt gând, spre un discurs coerent
Care să-mi explice amețeala, confuzia, îndemnul
Spre ce nu e pierdut, dar nu își are sensul
Știu că înșir cuvinte-n sens bizar, haotic
Dar mintea mi-e uragan, univers idiotic