Mă lupt cu mine

Așa-mi sunt cuvintele -tot ce am mai sfânt-

De foarte multă vreme-ncoace singurul lucru care mă păstrează vie sunt aceste cuvinte pe care le vărs în neștire pe foi albe...de ceva vreme tot ceea ce pot face este să privesc spre răsăritul rece cu conștiința fluturilor din stomacul meu...sunt singură...la acest ceas sunt singură și neliniștea din pieptul meu se întinde pe covorul vechi, se urcă pe pereți...toate amintirile mele se prefac în cenușa atâtor ani, cenușă care a rămas în urma sutelor de focuri făcute-n soba pierdută-n timp, care scoate un fum melancolic de durere și nonsens.
S-au așezat pe părul meu de atâtea ori stele și le-am simțim puterea, devenind mai lucidă, adeptă a unui optimism de neclintit.
Totodată, de câteva luni încoace din mine cad aceste litere,cuvinte,propoziții și prin ele simt cum cerul este un tablou pictat de mine într-o altă viață, cum visul mi-a fost și realitate și ficțiune, cum oamenii vin și pleacă dar nu fără a ne așeza în poale -amintiri-. Probabil e un obicei...să mă împiedic de bolovanii acestor emoții așa cum mă împiedicam pe tocurile mamei alergând prin curtea bunicii...plină de pietre. Urlam,țipam, simțeam cum rănile din genunchii mei sunt prea adânci și încununate de sânge...dar mă ridicam,culmea...-victorios- și de fiecare dată, în fiecare vacanță de vară, făceam același lucru,parcá găsind în toată acea situație repetabilă un mod de a elibera lacrimile sufletului de copil și de a atrage în urma mea priviri și potențiale gesturi drăgăstoase.
De mică copilă, urcându-mă pe gardul curții din spate...mă fascina cerul și în îndepărtarea din care-l focusam lacom îl simțeam o parte din mine, parcă îi atingeam culorile diversificate și valurile -imperfect de divine-.
Rupeam trandafirii din grădina bătută de pașii multor generații și le dezbinam petalele în urma mea...simțindu-mă glorioasă în tumultul tăcerii. Și atunci zăceau cuvinte în rezervoarele inimii mele,dar lipsa curajului de a le manevra în dulci fraze se zărea pe chipul mereu nemulțumit,continuu însetat de aspectul lunii, de cum bătaia vântului se simțea pe pielea firavă a fetiței care-și purta cu veselie  micile figuri geometrice colorate-n -speranțe-, împrăștiate prin codițele frumos realizate de mama sa.
Toate treceau și trec prin mine...toate jocurile de ore-n șir cu păpușile s-au metamorfozat în puzzle-uri de cuvinte, puzzle-uri pe care le ador și le ocrotesc cu simț maxim de răspundere într-un culcuș dim labirintul ființei mele -veșnic conștientă-   -etern dornică de a ști-   -înfometată cu gândul la iubire și o lume în care zeii sunt oamenii de lângă noi-.
Alergând în jurul bazinului înfiorător în care ecoul vocii mele parcă reprezenta vocea cămărilor ascunse ale spiritualității,ale tuturor momentelor în care zâmbetul meu s-a prefăcut gingaș și sfâșietor în mici ploi fierbinți și sărate,menite să îmbăieze obrajii de copil considerat frumos și cuminte de toți. Aceste complimente erau o lipsă de sens în vederea faptului că părerea mea despre mine era punctul limită al tuturor concepțiilor.
Îmi amintesc cum în aceleași încăperi...întunericul dorea să mă atragă spre el, iar slăbiciunile îmi jucau feste zdravăne. Tremur cu gândul că prin mintea mea au trecut fugitiv fantome și monștri nemaiînchipuiți, că prin ochii mei se vedeau teama și neajutorarea. La ceas de seară, îmi țineam respirația...încercând din răsputeri să inhib pericolul de a mâ pierde în lipsa de milă a cerului întunecat ascuns sub patul plin de praf. Transpiram cu plapuma groasă pe mine în toiul sezonului cald...dar frica te determină să faci orice pentru a te liniști,pentru a-ți oferi chiar și cea mai mică picătură de siguranță.
Am fost mințită...am privit umbrele nevinovate pe jocul luminii de pe tavan...mi-am dorit ca soarta să pună punct,dar ea se simțeam nebună după virgule și puncte de suspensie.
Acum,prin cuvinte reușesc să mă reîntregesc cu fiecare parte din mine care n-a avut vitejia de a se descătușa, acum mă reîntregesc cu fiecare durere și plăcere și mă cuprind în ritmul melodiei rederulate la nesfârșit.
Ecoul acestei voci feminine vorbește cu mine, cu tot ceea ce mă așază pe raftul prăfuit de cărți...cărți care m-au motivat să fac pași siguri înaintea unei nevoi neexplicabile de succes.
Și uite așa trec minutele și viața trece...tu unde ești,om drag? Ce ai îndurat azi și ce ți-a pus sare pe rană? Sau...ce gust a avut fericirea desprinsă din gropițele omului iubit? Ce vis ți-a răscolit ființa și ce fotografii au reînviat amintiri?
Dacă ai regrete pe umerii îmbrăcați...tu încearcă să te scuturi și suflă lin pe creanga cireșului de mai. Împrăștie paradoxul privirilor pe care le-ai evitat și oferă-ți libertate.
Cuvintele mele nu s-au lăsat exploatate în momentele în care frumusețea și răutatea trandafirilor din tufele stufoase schițau întrebări pe carnețelul din buzunarul pantalonilor rupți...aspectul acestor flori mă răpunea pe un pat al perfecțiunii lor...care însă se înconjura în spinii nemiloși.
Inspiram parfumul, priveam intens imaginea lor, dar simțeam -nefericit și enigmatic- cum micul lichid roșu iese la iveală în urma înțepăturilor.
Atât de multe cuvinte...le-aș împacheta,lega fir cu fir argintiu și sprijini pe o masă a tăcerii. Figurile de stil și teama...figurile de stil și apriga înclinație către un om ce aspiră la iubire.
Inimi verzi și ochi de sticlă, privesc cum caietele se oglindesc în cutia de tablă a cărei răcori mă lasă rece...rece și neînțeleasă decât de toate aceste gânduri.
Cum era viața mea înainte de aceste cuvinte? Asta o să pot împărtăși prin aceste clișee pe care le-am adoptat. Am dorit ca într-o zi să mă fac auzită...și încă îmi doresc. Prin glasul acestor cuvinte mă dezbrac de hainele acestei boli -boala de a simți traiul pe o piele nepoluată de vicii și uitare-, boala unor tristeți ce se oglindesc în fiecare mască zâmbăreață. În mine adorm cuvinte în fiecare seară și se izvorăsc în zborul dimineții de-un dulce auriu sau seacă ploaie...în mine se ascund ale mele umbre și retrăiește o copilă a cărei inimi a fost de mai mult ori -fărâmițată-.
Cum aș putea să uit că eram dependentă de prezența mamei când plecam la mici distanțe...cum aș putea să uit că zilele mele erau petrecute toate în armonie sau război cu natura? Cum m-aș putea șterge cu buretele pe mine -cea care am fost- doar pentru a nu-mi lua bandajele de pe cicatricile umflate?
Nu le-am privat de eliberare, de aceea acum eu respir și vărs cuvinte...cuvinte pe biroul atâtor texte transcrise,cuvinte pe noptiera dorită de foarte mult timp, cuvinte pe pătura verde și în șifonierul în care miroasea-a parfumurile diferitelor amintiri...
O combinație de amor și coșmar...un cântat clar și încețoșat în spiritul ce se încleștează pe măduva oaselor mele.
Sunt eu și cu mine, eu și ale mele cuvinte...pe care le respect și le doresc, mai intens, mai des.
Ale mele cuvinte din care fumez
Cu care mă droghez
La orice ceas
Mai fac un pas
Calc pe un cuvânt
Și așa iau avânt
Definiții despre viață
Griji neoglindite pe față
Așa bat cuvintele-n crengi purtate de vânt
Așa-mi sunt cuvintele-tot ce am mai sfânt-