E mult prea

33 4 1
                                    

Lasă-mă să plâng ca să-ți spun cum stă treaba, cum e să fii într-un fel fără să știi dacă ai scăpare, cum e să te-neci cu propriul aer în timp ce privirea ta imploră salvare, mă sensibilizez până la ultimul meu fir de viață și dansez cu fantomele unor iubiri deșarte,unor cuvinte distante,unor îmbrățișări doar imaginate...pentru că e extrem de greu să vrei cu tot dinadinsul sä te ții la înalțime când aripile-ți sunt frânte,când sentimentele-ți sunt atinse și de cel mai micuț zâmbet.
E dureros să fii special, e ireal să fii atât de lucid încât luciditatea ta devine un deja-vu constant, simt că o iau razna, simt cum ochii mei se duc în adâncul sufletului și părăsesc calm lumea ce se încăpățânează să apară în fața lor,să se expună ferm în fața unei fete a cărei inimi zace în spitalele cu perdele mov și geamuri străvezii.
Părul ei nu mai este de multă vreme doar un stil, ci devine un mod de a-și acoperi uneori fața plânsă de zeci de cuvinte rupte din adâncul unui piept rănit, unui glas șoptit.
M-aș lovi de pereți, m-aș urca pe clădiri și aș sări...ca să simt eliberare,să scap de împrejurări și disperare, vreau să nu mai doară,vreau să dispară!!!
Am avut o discuție cu al meu frate,pe care vreau să-l am acum mai aproape, de care am nevoie mai mult ca niciodată, în ale cărui brațe aș vrea să mă aflu acum... El mi-a zis că durerea nu dispare oricum ai încerca să o îndepărtezi,prin obiceiuri naive,prin vicii și cufundări greșite,prin speranța câ niște fum îți va amorți suspinul și amplifica euforia, prin speranța că toată căldura alcoolului va deveni căldura gândurilor frumoase de durată,ale fericirii, prin speranța că substanțele din plantele ciudate te vor face să pari mai normal doar pentru că vei fi mai ciudat în felul în care mulți alții sunt,prin speranța că rănind,înlăturând,vei reuși să nu fii rănit,să nu suferi mai mult decât o faci deja...dar pe cine păcălim? Sau pe cine păcălesc.., simt cum am început să-mi plec capul deoarece am obosit să privesc,simt cum nu mai pot zâmbi la fel deoarece mă rușinez de faptul că nu mă pot împăca cu mine,nu pot liniști eul din mine,că nu fac altceva decât să mă lovesc din interior,netrecând de armura solidă afișată celorlalți,dar sângerând masiv dincolo de rezistență,dincolo de aparență.
Mi-am zis și mi s-a zis de prea multe ori că doar eu pot să renunț la tristețe,dar cum pot eu să renunț la ceea ce se simte cel mai cunoscut la mine,cum pot să scap de ceea ce mă omoară fără să scap și de mine însămi,dacă eu mă înjunghii cu gânduri, eu mă pictez în negrul atâtor false trăiri, eu mă ridic deasupra tuturor,dar ei mă văd mică,foarte mică? Știu că nu am cerut niciodată mai mult decât fericire...probabil de aceea tristețea mă pune la zid înfășurată cu lanțuri rezistente, mă face obiectul ei favorit de manifestare,printr-un singur pion,o regină pierdută, pe un cal alb,al cărui prinț îndurerat știm cu toții că nu există.
Devin teatrul atâtor piese nejucate, devin scena atâtor scene neafișate,devin afișul invizibil al tristeții pictate de anonima aceleași ființe și mă declar prezentă doar printr-un nume și anii în care am studiat. Îmi port pașii ca un om normal, dar sufletul meu se luptă,se luptă prin mine și cu mine, mă răpune, dă să mă ucidă, ajutooor, am nevoie de ajutor. Îi privesc jilav,obosit,amețit,delirant pe cei dragi strigând din interior "ajutor", dar ei nu mă pricep, ei nu reușesc să vadă ceea ce mie mi se arată zi de zi în închipuiri, în ochi străini,în vise prăfuite, e atât de complicat că acest cuvânt a devenit emblema mea solemnă,declar haotic, e mult prea..e mult prea mult,pentru că e mult prea..
Respir
Dar nu mai știu cât o să mai pot reuși să ies din acest delir
Am cam ajuns la extremă
Și nu se rezolvă cu exercițiul de la temă
Am devenit cam abstractă
Inima mea e rece, viața-mi nu e compactă.
Implor ajutor
Ajutor...

Mă lupt cu mineUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum