Mă lupt cu mine

nimic

Și parcă vine totul peste tine, parcă se varsă marele cazan de uitare și visare în sângele cu tendință de pierdere a lucidității.
Parcă ne-am dori să fie ceață, să ședem uitați de răsărit pe imensa perdea a umbrei de lună, parcă ne-am vrea sorbiți din ceașca nemuririi doar pentru a gusta veșnic tinerețea și dependența de ea.
Mă joc cu deja-vu-urile și ele se joacă cu mine, alunec pe cusătura puloverului tău și mă jur că atunci când ne uităm unul la altul și râdem din ecourile cele mai puternice ale plămânilor noștri,suntem singurele ființe de pe pământ. De fiecare dată când îmi cuprinzi mâna este pentru că ți-am dat eu voie și dacă aleg ca acum să-ți scutur lumea ar fi pentru praful pe care l-ai lăsat la poarta inimii mele. Știu cum ne încântăm auzul folosind tăcerea,dar ne otrăvim mințile adunând în teancuri toate cuvintele nerostite.
Tremurăm pe norii pufoși ai după-amiezelor prea amare,cu aromă de cafea și ceai vărsat peste marele castron de cacao. E fină pielea ta și este aspră dorința sufletului tău.
Te temi de mine pentru că am intrat la loc sigur în gândul tău și totuși n-am făcut nimic.
Acum ceasul nu ticăie, dar lumina asta omoară oboseala din mine, toate nopțile nedormite se ascund după sufletul prea dornic de libertate.
Mărgelele care zac acum pe noptiera albă sunt negre de doliul amintirilor, cerceii sunt uzați și culoarea ideilor tale s-a decolorat în timp.
Construisem o băncuță pentru noi deși nu era a noastră, furasem dreptul naturii de a lăsa cicatrici asupra a ceea ce îi aparține inscripționând în joacă două inițiale pe lemnul ud, legate de un plus, bătute de ninsori.
Am alergat în serile de vară simțind mai mult răcoarea decât căldura, răcoarea lipsei ce avea să vină când tu vei fi plecat iar eu voi fi plecat.
Neștiutori ai multor lucruri, ne-am fi dorit să știm, ne-am fi legat prin coronițe de flori de timpul încununat cu spini și schimbări.
Acum uită-te atent la tot ceea ce ai devenit, au trecut ani, nu zile...
Au trecut săptămâni în care m-am întrebat cum ești, ce faci, și m-am strâns atent de frânghia micilor momente doar pentru a reuși să-mi desprind mai apoi rece degetele afectate de frig.
Am trecut atâta timp pe același drum simțind adieri din prezența ta, nedorindu-mi să te gândești la mine, ci doar să te întrebi dacă sunt bine.
Am pocnit din degete de pe capota mașinii s
de foi scrise și am țipat, neauzită de nimeni, plictisită de mine însămi.
Copilă neliniștită, cu un suflet curat, am învățat extrem de greu că am ocazia să-mi demonstrez că pot afla cine sunt și printre ploi, zăpezi și soarele care mă ținea în poala lui de fiecare dată când voiam să renunț mi-au arătat că puterea mea nu are limite.
Sunt ceasurile în care nu poți veni să-mi ceri nimic pentru că nimic este tot ceea ce îți pot oferi, de fapt, nimic mai mult decât vorbe bune, îmbrățișări și un umăr pe care ai putea să plângi.
O să pot fi acolo oricând o să vrei, o să îmi fac timp să te ascult pentru că ești o parte din "acasă"...dar n-o să fiu eu cea care va munci să îți înțeleagă fricile la orice oră și secundă, nu voi fi eu cea pentru care vei simți că soarele trebuie să răsară și azi...
Te-am citit de săptămâni printre priviri și gesturi și m-am mințit că nu mă mai vrei pe mine, dar iar ne detașăm de la ceea ce ar trebui și eu nu accept.
Nu-ți mai pot oferi nimic altceva decât sincera mea prietenie.