Mă lupt cu mine

Mozaic-iubirea

După ceva vreme mă simt din nou pustie și dezorientată, dar de astă dată parcă e mai mult oboseala și greutatea atâtor zile ce trec la fel...nu-mi place să observ atât de puține lucruri noi și totodată mă tem să aduc nuanțe de necunoscut în viața mea...pentru că e ciudat,totul este ciudat, noi oamenii suntem înșine ființe ciudate și totul în jurul nostru se închipuie să ni se potrivească. Recunosc că nici nu mai știu uneori care-i scopul atâtor chestii cu care încerc să mă împac, oamenii pe care încerc să-i agreez și cunosc, lucrurile pe care mă chinui să le păstrez în stări cât mai bune, chestiile pe care le tot scriu când dulceața sufletului meu devine prea amară pentru a mai fi suportată de spațiul aceluiași vechi borcan.
Aș putea presăra toate aceste gânduri printr-o sită măruntă și ce mi-ar mai rămâne? Resturi...resturi pentru a căror soartă mi-aș bate mințile, resturi pentru care a mea liniște ar bate câmpii la poarta unor suflete ce nu fac bine, ce nu întruchipează capitole strălucite din viață.
Să stau și să m-aleg cu nimicuri e un nimic în sine, și să alergi după atenție e ca și cum ai cerși valori, e ca și cum ai implora prezențe pentru că pe a ta n-o mai prețuiești îndeajuns. Sunt atât de multe concepții despre viață, că par pe atât de normale pe cât sunt de complicate și parcă tot întâlnindu-le în diverse formulări și gândiri nu mai știi cu ce mingi să jonglezi în drumul tău,nu mai știi ce arme să folosești să te aperi, nu mai știi să fii tu pentru că te chinui adesea să fii altfel ca să poți fi altora pe plac, să nu trebuiască să fii singur într-o mulțime mare, să nu fii nevoit să plângi în interiorul tău atunci când miile se râsete răsună năvalnic în auzul tău. Cu toții știm ce e durerea sufletului, ce e iubirea..hmm,nu știu dacă mai știm sau am știut ce e iubirea...în definitiv miile de idei și senzații pe care ni le creăm în detrimentul unui sentiment sunt diferite, sunt discutabile și ascund pesemne teorii. Dacă ar fi să încerc să spun cu ale mele cuvinte ce e iubirea, aș încerca, nu am idee cine mi ar da dreptate, dar asta nu mai contează..pentru că suntem unici și oricât ne-am lupta noi să ne convingem că simțim la fel, nu prea consider că o facem.
Hmm, ce e iubirea? Păi..iubirea e să-ți simți sufletul radiând de bucurie la vederea unui zâmbet, la zărirea unei priviri pline de emoție și cântec, iubirea e să poți renunța tu pentru a-i oferi celuilalt, să îți dorești ca fericirea cuiva să se-mplinească indiferent dacă tu faci partea din ea, să simți recunoștință pentru că un om ți-a fost alături, să faci plimbări lungi și să vorbești încontinuu știind că vei fi ascultat, să te temi de teama celuilalt și să-ncerci să îl asiguri că va dispărea deși pe tine te înspăimântă la culme faptul că te pui în pielea lui, să poți oferi curaj când celălalt are nevoie deși sufletul tău e plin de răni, să poți oferi și primi sinceritate așa cum inspiri și expiri aer, să te poți afla în deschizătura a două brațe și să simți că totul e frumos sau că totul ar putea fi frumos, să îți simți sufletul liber ca briza aerului cald de vară atunci când auzi vocea cuiva, iubirea este adesea purtată cuiva, dar ea poate sta în orice, mai ales în sufletul tău..acolo unde se află și iubirea pe care trebuie să ți-o porți, deoarece miile de moduri în care tu oferi iubire reflectă faptul că inima ta e lăcașul unui izvor de blândețe, curaj, putere, speranță, împăcare, credință și suspin.
Faptul că iubirea nu se rezumă doar la zâmbete, ci și la acele nesfârșite lacrimi pe care le verși când nu e totul bine în viața cuiva, când neputința sa devine deznădejdea ta interioară dar curajul tău exterior, când ochii săi nu mai zăresc aceleași culori în curcubeu dar tu i le repictezi în privirea ta, când sutele de zile ploioase ți-au fost și ție și sufletului său prilej de gândire profundă asupra ceea ce oferiți din toată ființa, când primii fulgi de nea se topesc în palmele voastre pentru că sufletele sunt pure și cinstite, oferă și primesc după mii de încercări eșuate din care au învățat, emană și sustrag afecțiune având în vedere cât de mult le-a lipsit o respirație aproape, o mână caldă și două buze moi pe fruntea încruntată de furtunile atâtor gânduri, sorb ceștile de cafea doar de dragul de a observa cum fericirea se reflectă pe acel chip plin de imperfecțiuni,dar atât de perfect radiat de grădina unei primăveri prelungi ce zace în sufletul bun dar plin de umbre întunecate. Să ai curajul să oferi zâmbete chiar și atunci când ființa-ți de aproape îți dezvăluie durerea, îți împărtășește întunericul prin care a obosit să-și vadă doar ai săi pași, îți destăinuie sufletul și și-l dezbracă, netemându-se că va rămâne mult prea gol,mult prea vulnerabil și mai puțin colorat, să ai puterea să-i dai putere când răsăritul nu mai are același efect asupra voinței sale,înseamnă să simți iubirea și s-o onorezi, aceste lucruri mici și multe altele onorează sentimentul de iubire care în cele din urmă ne face să învățăm, să ne delectăm sufletul cu diferite forme de curaj ce ne aduc fericire,pură și netemută, neînfricată și descoperită pe patul atâtor culori ce ascund întunericul și-l decolorează cu lumină, având forța de a dezvălui un prea simplu, dar special și veșnic,unicat, MOZAIC.